Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt este una dintre cărțile mari care au bătut timpul, care sunt mereu valabile. Oricând le citești poți face o paralelă cu ceea ce trăiești, ce se întâmplă. Mulți văd în Jurnalul fericirii o carte memorialistică, alții – un roman, alții – un profund volum teologic.

Cu multe alte nuanțe, de exemplu, nu greșesc cu nimic cei care spun că Jurnalul... poate fi citit ca făcând parte din literatura închisorilor comuniste. Probabil că toți au dreptate: Steinhardt și-a construit astfel volumul ca să poată fi citit de oricine. Scris, rescris, de două ori confiscat de securitate, Jurnalul fericirii a ieșit ca adevărul la suprafață, acum ține de datoria noastră să-l citim, să-l recitim și să luăm aminte.

M-am bucurat când am găsit pasaje despre basarabeni și Basarabia scrise de Nicolae Steinhardt (sau părintele Nicolae Delarohia, așa cum i se spunea după ce s-a călugărit). Nu avea cum să evite „tema”, pentru că a fost botezat în închisoare de părintele Mina Dobzeu, un basarabean, acum foarte bătrân, la mănăstirea Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Huşi. De asemenea, am găsit foarte multe pasaje scrise parcă azi, nu-ţi vine să crezi că din punct de vedere cronologic Steinhardt îşi încheie Jurnalul în 1971.

Există un pasaj în Jurnalul fericirii, în care Nicolae Steinhardt vorbeşte despre crima perfectă, ceea ce mi-a amintit de Moldova, chiar dacă în el se face referire la sistemele totalitare: 

“- Microsemnalele. 

Ororile regimurilor totalitare nu pot fi în general detectate decât dacă regimul respectiv practică o brutalitate simplistă (exemple: tiranii din vechime şi evul mediu, mongolii, Timurlenk, nazismul...). Deîndată însă ce avem de a face cu sisteme subtile şi grijulii de salvarea aparenţelor - unde se lucrează sistematic şi savant - depistarea este incomparabil mai grea şi în faţa istoricului se iveşte problema crimei perfecte. Aflarea adevărului în acest caz a înfrânt mulţi specialişti şi detectivi de seamă. Istoricul sau cercetătorul, acum, trebuie să dea dovadă de însuşiri neobişnuite şi să nu ezite a se referi la metode aparent străine de ştiinţa istoriei şi disciplina politicii. El trebuie să nu se ferească de a recurge la metode proprii detectivilor şi medicilor. Vreau să vorbesc de microsemnalele care, singure, de obicei, îngăduie străpungerea stratului de vid înapoia căruia este izolată crima perfectă. 

Regimurile totalitare au grijă să ia toate măsurile necesare - mergând foarte departe - pentru acoperirea adevărului. Nu deci prin simptome a căror examinare stă la îndemâna oricui se va putea rezolva misterul. Numai microsemnalele - acele amănunte infime ori efecte secundare ori imprevizibile consecinţe datorate evoluţiei creatoare pe care nici criminalul cel mai prudent şi mai organizat nu le poate prevedea şi evita -sunt în măsură să arunce lumină asupra acestor „afaceri tenebroase"'. (Numai crima absurdă şi gratuită — a maniacilor, bunăoară — ar putea să pară înzestrată ca o forţă absolut sfidătoare. Dar absurdul e şi el absurd, nu e previzibil - şi-n momentul în care te încrezi în absurd şi hazard dai dovadă de o credinţă raţională în absurd şi hazard, credinţă inconsecventă, absurdă!) 

Intuiţia clinicianului este şi ea întemeiată pe astfel de microsemnale pe care numai deprinderea specialistului de bună credinţă şi inteligent le percepe, deîndată. Acestea sunt cele care nu-l pot amăgi, oricât de ticluite, derutante ar fi simptomele. Boala şi minciuna (bolile mint şi ele, se camuflează) sunt depistate de fulgerătoarea sensibilitate la microsemnale a specialistului ori cercetătorului cinstit care nu se mărgineşte să analizeze ceea ce vinovatul - boala sau tiranul - îi prezintă cu făţarnică obiectivitate spre analiză. 

Medicul specialist sau cercetătorul serios, dintr-o lovitură de mână aruncă-ncolo vraful de probe adunate metodic şi-şi alege el calea spre adevăr oprindu-se asupra acelor amănunte izvorâte din complexitatea vieţii - care-i prea fertilă şi încâlcită spre a putea fi în întregime prevăzută de regizorul crimei perfecte - care-i vorbesc Iui.”

Citind acest pasaj mi-am dat seama că în Moldova apar acum numeroase microsemnale ale bolii şi ale minciunii. Nu suntem într-un regim totalitar, dar multora le-ar plăcea să fim. Încă avem un preşedinte care se visează puternic şi-şi ameninţă poporul cu procese penale, iar societatea noastră dă foarte multe semnale de boală. Crima perfectă e încă posibilă în Moldova, din cauza asta se încearcă. Suntem o ţară în care absurdul se simte foarte confortabil şi nu e prea deranjat de realitate. Să fie acest lucru o urmare, un atavism al trecerii noastre prin sistemul totalitar comunist? Probabil. Probabil că trăim un timp în care bolile şi minciunile deja se înmulţesc şi prin modificare genetică.

Desigur că tema crimei perfecte, cum o vedem la Nicolae Steinhardt, este mult mai complexă pentru a fi analizată într-un editorial. Acest text este un îndemn la lectură - pentru cei care n-au apucat să citească Jurnalul fericirii, sau un îndemn la relectură, pentru cei care deja l-au citit.