Nu mă încântă nici pe mine, deşi din complet alte cauze (spun mai la vale), declaraţiile de unire, pornite în iureş când de ici, când de colo, comune, să luăm aminte, necum oraşe ori ditai municipii (ar fi de imaginat Bălţiul pe lista asta; sau – horribile dictu! – Comratul...), dar felul în care a reacţionat preşedinţia, în frunte cu tovarăşul Piftie, e de toată relevanţa, simptomatologi dumneavoastră! Luaţi aminte că au avut o reacţie asemănătoare, adică ulcerată (deşi ăsta e probabil un diafan eufemism faţă cu istericalele din culisele postărilor pe Facebook), şi în cazul sintagmei cu „integrarea europeană”, pe care guvernarea o vrea cu tot dinadinsul înţepenită în Constituţie, ca şi cum asta, nu băgatul hahalerelor la zdup (gen Shor şi alte eminenţe cenuşii), ne-ar aduce – cruce largă! – redempţiunea.

Dodon a făcut în replică spume la gură pe unde a apucat, a strigat „Secesionism!” şi a sunat spasmodic să se adune val-vârtej consiliul de securitate, jucăreaua cu ajutorul căreia se poate defula şi el, ca bărbat de stat ce se închipuie. Şi, ca să nu rămână coliva fără bomboană, le-a juruit celor care au semnat, consilieri şi primari, câte un dosar penal cum scrie la carte, cu nervii aferenţi şi timpul pierdut de pomană, discipline la care justiţia noastră – în treacăt fie zis – excelează de când o ştim. Degeaba a intercalat pe urmă presa determinativul „simbolic” în vorba cu declaraţiile, repunând gestul semnatarilor în orizontul lui primar de candoare (e posibil, după cum vedem, şi la scară colectivă): Dodo e în comă xenofobă profundă şi mă tem că nici tureatca lui Putin, trecută grijuliu pe la nări, nu l-ar putea resuscita. Mulţi au văzut aici românofobie, moldovenism visceral, au acuzat, cu aerul primilor descălecători în ceţurile alchimiei, nu ştiu ce idiosincrazie fundamentală etc., uitând sau mai degrabă scăpându-le că tipul ăsta de patologie cere, totuşi, o minimă iniţiere prealabilă. Or nici macacul-şef, nici bătrâncii din subordine, chit că au deprins cum se face bucăţi o hartă a României în plen, nu au habar despre ce vorbesc. Cultural (subînţeleg accepţia omologată, nu pospaiul cu „ce” şi alte zorzoane ortoepice, pe care şi le atârnă de urechi când merg acolo la băi, apropo: fără să-i doară timpanele de vorba românească), partea cealaltă de Prut e pentru ei, în mod implacabil, o terra ingocnita. Şi ura, întrebaţi de savanţii britanici, dacă la Costiujeni vi se pare peste mână, nu se manifestă decât prin raportare, cere, adică, un termen de referinţă şi o brumă de competenţă. Prin urmare, spaimele socialiştilor – care au luat zilele trecute forma halucinantă şi agramată a unor declaraţii anti-unire – pornesc de pe complet alt palier, acoperit de faldurii grei ai evoluţiei. Declaraţiile de Unire, cu tot caracterul lor izbitor de simbolic (şi în care, dacă aveau mai multă minte, ar fi văzut numaidecât noianul de bovarism, plus întrebările de pus obligatoriu împăunaţilor de pe ambele maluri), au, pentru ei, ca şi pentru strămoşii lor din comuna gentilică, un drastic efect incantator. Redactate cu voroavele epocii şi patetice în măsura în care sunt absolut ineficiente juridic, declaraţiile de unire i-au tulburat ca formulele magice pe chiriaşii de odinioară ai cavernelor. Tot ce-a făcut pe urmă Dodon, pe Facebook şi aiurea, nu este decât expresia acestei frici preraţionale în faţa cuvântului. Şi încă-i bine că le-a citit, declaraţiile, pe Net: publicate pe poarta modestei sale case de milioane, făcea apoplexie, garantat...

Bine, strămoşii, dat fiind momentul auroral, credeau pe bune că tot ce zboară se mănâncă, dar să descoperi, în plin secol XXI şi încă în anul de graţie al parlamentarelor de la toamnă, vestigii de gândire tribală la socialişti (care se visează şi ziua majoritari în viitorul legislativ), te cam strânge din spate, zău. Pe de altă parte, dacă mâine Dodon îşi leapădă halatul prezidenţial şi pune pe el slipul din frunze de palmier, în mare vogă la tropice, n-o să ne mai surprindă. Iar UNESCO, dacă nu i-o ia înainte Guinness Book, va celebra punerea în acord deplin şi definitiv a esenţei cu aparenţele în cazul PSRM: la mentalitate de peşteră, şi nădragi de aborigen.