Adoptarea legii anti-propagandă, a strategiei împotriva războiului informațional și schimbul de declarații belicoase între Duma de stat a Federației Ruse și Parlamentul Republicii Moldova, la început de an electoral, au adus Chișinăul în prim planul combaterii și al abordării războiului hibrid. 

E un lucru extrem de important, de consistență, însă întrebarea este, cu intrarea în acest nivel al disputelor internaționale, cu preluarea controlului asupra spațiului public la nivel național – în fapt o repatriere a spațiului public – știe Republica Moldova cum arată, în fapt războiul hibrid ca și conflict de secol 21? Are ea instrumentele să se poată apăra consistent și eficace în această confruntare? Este ea gata să coopereze cu România și NATO pentru a-și aduce sistemul instituțiilor de stat în stare să lupte într-un asemenea conflict?

Alunecarea spre război. Nimic din ce am mai văzut până astăzi

Despre războiul secolului 21, tipurile de conflicte ale începutului acestor ani, s-a scris relativ puțin. Sunt multe referințe, ceva concepte vehiculate, puține lucruri cu adevărat acoperite. Dar și câteva trenduri care merită subliniate, mai mult, sunt tendințe ce arată că lumea se îndreaptă, încet, spre situația cea mai de jos a nivelului de pace și se apropie de cel mai probabil punct al apariției unui război. Iată și câteva motive:

Mai întâi, lumea a uitat să mai realizeze și să aplice acordurile de pace. Nu înseamnă că acestea nu există, dar tot mai puține conflicte se încheie cu un asemenea acord, după 1992-1994, iar dacă se întâmplă, ca în Orientul Mijlociu, procesul de pace de la Oslo și premiile Nobel pentru cei care l-au realizat riscă să se transforme în scrum la o a doua Intifadă. Singura veste bună a ultimilor ani este încheierea acordului de pace într-un război lung în cazul Columbiei, între guvern și FARC. Însă în mare, procesele de pace durează sine die, și se încheie doar cu acorduri de încetare a focului, o recunoaștere a faptului că pacea nu se poate înfăptui, ci doar o formula prin care conflictele să nu mai creeze victime. Este cazul tuturor conflictelor înghețate și a conflictelor uitate de generația a doua, inclusiv cel din raioanele de Răsărit ale Republicii Moldova.

Iată însă că ultimii ani au arătat că nici măcar acest pas nu mai e așa de lesne de atins. Capacitatea de menținere a încetării focului este redusă, iar formula găsită pentru a evita războiul deschis sau, eventual, încheierea artificială și inutilă a unor acorduri ce nu pot fi respectate, au apărut acordurile de deconflictualizare și cele vizând regulile de angajare. Aceste acorduri apar și sunt aplicate, cu precădere. la nivel militar și vizează – precum în Siria sau pe toată linia de contact NATO-Rusia, de la Marele Nord – Norvegia-Suedia-Finlanda-Statele Baltice – până în Marea Neagră, Siria și Estul Mediteranei.

Aceste două tipuri de acorduri sunt o recunoaștere că nu pot fi încheiare nici măcar acorduri de încetare a focului, părțile se confruntă în continuare, mor oameni, doar că în anumite zone există înțelegeri de evitare sau diminuare a ritmului confruntărilor, acele zone de deconflictualizare, în plus, există formule care permit evitarea escaladării într-un conflict pe scară largă, prin linii de comunicare între părți pentru explicarea incidentelor marginale, accidentelor și nervozității într-o parte a frontului, pentru a nu escalada și cădea în război generalizat, în condițiile în care e cunoscută modalitatea în care părțile se angajează în mod real pe scară largă, când e vorba despre momentul de angajare destructivă reciprocă. Pe baza acestor ultime tipuri de acorduri de deconflictualizare și a celor ce vizează regulile de angajare, numărul de victime e diminuat iar escaladarea în conflict pe scară largă e controlată, de asemenea.

Un alt argument al căderii/alunecării spre conflict este faptul că, la nivelul conducerii marilor actori, dominația leadershipului national este preluată de către establishmentul militar. Atât în Rusia, unde oamenii forte ai sistemului rămân Ministrul Apărării Serghey Shoigu, dar în primul rând Șeful Armatei, Valerii Gherasimov, ca și în cazul SUA, de exemplu, în care de la consilierul pentru Securitate națională, șeful Pentagonului, Directorul CIA, toți sunt militari/foști militari cu state vechi în teatre de operațiuni, această preponderență a elementelor militare anunță aceeași cădere spre conflict. Nu că militarii ar fi înclinați spre război, din contra, sunt cei mai bine plasați să-i cunoască efectele; doar că în spațiul instrumentarului de reacție la o criză, militarilor și foștilor militari le sunt familiare aceste instrumente ce includ utilizarea forței armate, intervenția militară directă și formatele de agresiune în forță pentru atingerea obiectivelor, respectiv au încredere că establishmentul militar, pe care-l cunosc profund, poate face treaba.

Nu în ultimul rând, simpla existență a liniei de contact cu trupe NATO/americane și ruse, de o parte și alta, pe linia pe care am descries-o mai sus de la Marea Nordului - Marea Baltică - Marea Neagră, inclusiv Estul Mediteranei și Siria, face ca soldați ruși și americani să stea față în față, eye to eye, privindu-și albul ochilor, să tragă unii în alții, să moară și să revină acasă în coșcige, câteodată, SUA și Rusia fiind în această situație de contact pentru prima oară după criza rachetelor din Cuba, în 1962. Și această situație crează deschiderea spre conflict posibil, cu un declanșator credibil, în orice moment.

De la omuleții verzi la cei mai puțin identificabili, civilii de printre noi

Acesta nu este primul și singurul pas făcut în sensul negativ, al perspectivei de conflict în lume. Ci sunt și elemente mult mai profunde asupra modului de a duce războiul în secolul 21. Astfel, nu numai Armatele se confruntă, cum eram obișnuiți, nu numai statele se confruntă, în variantă hibridă, utilizând toate categoriile de instrumente - de la criminalitate organizată la valorificarea legislației sau lipsei ei, la războiul cibernetic sau cel informațional, utilizând infracționalitatea organizată, criminalitatea cu violență, privatizările, circuitele financiare dubioase, slăbiciunile umane, lăcomia individuală și corupția, cu precădere, totul pentru a altera decizia și a pregăti câmpul viitor de luptă. Mai nou, se confruntă societățile în integralitatea lor, cu regulile și funcționalitatea lor. 

Astfel, războiul hibrid a introdus o nouă realitate, aceea în care valorile și principiile democratice, ale liberalismului și societății deschise, sunt considerate de către dușmani vulnerabilități, sunt privite în acest mod și pentru fiecare se construiește un instrument pentru a valorifica aceste vulnerabilități. O asemenea viziune vine cu precădere de la state și societăți care nu dau doi bani pe valorile democratice, dar care planifică în acest sens operațiunile, cu precădere Rusia sau Daesh/Stat Islamic. Așa au apărut omuleții verzi, fără semne și fără a fi asumați, care speculează limitele și nișele din dreptul războiului și negării credibile a implicării armate hibride, așa a apărut războiul informațional care speculează libertatea cuvântului și libera circulație a ideilor, război informațional purtat de civilii de printre noi, concetățeni cu noi pe care nu-i putem ști pentru că nu au semne distinctive. Așa au apărut multe elemente de război hibrid contemporan.

Nu înseamnă, acum, să ne schimbăm principiile și valorile după care se ghidează liberal-democrația și societatea deschisă contemporană, nici pe de parte. Dar trebuie să știm cum funcționează războiul hibrid și cum contracarăm acest nou tip de război al secolului 21. Iar formulele de reacție sunt extrem de complexe și reclamă noi acțiuni și instrumente majore, diferite de cele de până în prezent.

Războiul întregii societăți, al tuturor cetățenilor

Trebuie să spunem că dificultatea de a reacționa în cazul unui război hibrid vine de la dificultatea identificării clare a dușmanului și a demonstrării agresiunii, de la ambiguitatea și negarea credibilă introdusă de războiul hibrid, dar și de la nivelul celor implicați într-o asemenea apărare. De fapt vorbim despre conceptul de reziliență societală, care presupune închiderea vulnerabilităților societății care sunt privite ca ferestre de oportunitate de către inamicul hibrid, dar și o creștere a capacității de reconstrucție și reabilitare după o lovitură hibridă, respectiv capacitatea de a suplini elemente aflate sub atac – că sunt elemente de infrastructură critică sau elemente concrete, de substanță, ale structurii, fibrei sau osaturii unei societăți.

Pentru aceasta este nevoie, firește, de cunoașterea tipurilor de agresiuni hibride la care sunt supuse societățile contemporane, de către cât mai multă populație, creșterea conștientizării și cunoașterii elementelor atacurilor hibride, care să fie lesne identificabile pentru populație. Apoi e vorba despre capacitatea de reacție pregătită și antrenată după un asemenea moment al unui atac disruptiv, a unei agresiuni hibride. Pe termen mediu și lung, educarea societății și a membrilor săi, cetățenii, este de primă importanță pentru a crea reziliența, însă un asemenea instrument se construiește în timp.

Într-adevăr, războiul hibrid nu poate fi contracarat doar de către stat și instituțiile statului, chiar în varianta apărării în abordare comprehensivă, cu toate instituțiile integrate, și a reacției de tipul whole of the government, deci a unui instrument ce vizează suma instituțiilor statului. Nu. Aici e necesară cooperarea deplină a societății, a comunităților locale coerente, într-un efort convergent și conștient, și a reacțiilor fiecărui cetățean. Dar în cazul societății, reacția e determinată de coeziunea societală preexistentă, de sentimentul identității puternice, dar și de componenta profundă de patriotism ce animă societatea. În ceea ce privește cetățenii, sunt necesare participarea și voința lor, dorința de a se angaja în efortul de combatere a unei agresiuni hibride împotriva propriului lor stat.

Pentru ca un stat să beneficieze de aportul direct al societății, comunităților distincte, al tuturor cetățenilor săi, sunt, însă, necesare precondiții obligatorii, despre a căror responsabilitate o plasăm, de această dată, înapoi la stat și la nivel instituțional: e vorba mai întâi despre dimensiunea de imagine a statului, conducerii, lidershipului, decidentului politic, al regimului. Apoi e vorba despre încrederea în aceste elemente – cum ar putea cineva participa sau dori să se implice, sau sprijini autoritatea în varianta cetățeanului elvețian, cel mai bun exemplu la nivelul cooperării cetățeanului la reziliența societală, dacă nu are încredere în conducătorii săi. În al treilea rând e vorba despre percepția publică despre conducere, reprezentarea națională și perspectiva de devenire a statului și societății, respectiv despre credibilitatea liberului și decidentului. Peste toate, mai este vorba despre nivelul de speranță la nivel societal.

Cât despre instituțiile statale, ele au nevoie și ele de o formulă sofisticată de reacție: mai întâi, firește, ele trebuie să existe și să funcționeze, să fie eficiente și să livreze serviciile așteptate de societate; apoi e nevoie de creștere a capacității de cooperare inter-agenții, respectiv de lucru și susținere comună și mutuală în cazul atacurilor hibride, în care, pe rând, în funcție de responsabilități, fiecare trebuie să devină chef de file, responsabil, iar ceilalți participanți să sprijine efortul comun. Această capacitate se educă, se planifică și se exersează pentru a putea avea reacție. Apoi e vorba despre formula reacțiilor de forțe întrunite, la nivel militar și al capabilităților multiple de securitate și, nu în ultimul rând, de interoperabilitate cu partenerii și aliații capabili să ofere sprijin al efortului de apărare în fața agresiunii hibride.

Acum gândiți-vă, după ce ați citit toate cele de mai sus, cam cât de vulnerabilă sau de rezilientă, în complementaritate, este Republica Moldova. Și cât de mult contează cooperarea, reformele statului, construcția instituțională, sprijinul reformelor sectorului de securitate, construcția rezilienței și cooperarea cu NATO, UE și România, reconstrucția speranței și a încrederii societății și cetățeanului în conducerea statului și capacitatea sa de a reuși, și atunci avem dimensiunea reală a locului unde se află Republica Moldova astăzi și cam ce eforturi trebuie să facă pentru a ajunge să poată reacționa în fața unui atac hibrid.