Președintele, ca instituție, este o poziție în statul democratic modern de extremă importanță și vizibilitate. Este, mai peste tot în lume - indiferent de modalitatea prin care e ales direct de către populație sau indirect, de către Parlament - reprezentantul statului, chiar dacă atribuțiile sale sunt mai degrabă decorativ-reprezentative, iar atribuțiile executive revin unui guvern puternic. Președintele mai poate fi șeful statului, în cazul republicilor prezidențiale sau semiprezidențiale, în care Președintele are atribuții executive – cum e România, de exemplu, în care politica externă, de Securitate și apărare revin Președintelui, în timp ce guvernul aplică aceste politici și e responsabil de politicile economice și sociale. În fine Președintele are, cel mai adesea, postura de mediator în societate, prin valorificarea posturii sale de vizibilitate și legitimitate dar mai ales a imparțialității sale politice și a independenței depline de politica de partid, pentru că este plasat deasupra partidelor.

În Republica Moldova, președintele este ales direct. Acest lucru îi conferă, teoretic, un plus de legitimitate, o vizibilitate superioară și, practic, o încredere mai mare. Însă credibilitatea sa, și încrederea de care beneficiază din partea cetățenilor săi sunt  validate, de fapt, de faptele sale, de ceea ce livrează societății, de modul în care reprezintă și apără concetățenii săi. Aici ultima alegere făcută de către cetățenii Republica Moldova s-a dovedit un eșec total.

Igor Dodon a fost președintele socialiștilor declarați pro-ruși. Mai mult, acțiunea sa din campania electorală și de după alegeri, din perioada exercității mandatului de Președinte, a fost una de deplină subordonare față de interesele Moscovei, de reprezentare a intereselor altui stat în Republica Moldova. S-au adăugat asumarea explicită a nereprezentării depline a cetățenilor Republicii Moldova, ci doar a propriilor votanți, ulterior nici a acestora, odată cu intrarea lui Igor Dodon în extrema pro-rusă, punct de la care a reprezentat doar pe votanții cu aceleași idei ca și el despre rolul dominant al Rusiei în Republica Moldova, de revenirea ca fost hegemon în tot spațiul post-sovietic. Aceste gesturi au dus la de-legitimarea masivă a lui Igor Dodon, la decredibilizarea sa accentuată, dar și la scăderea încrederii în el la nivelul populației.

Legătura lui Igor Dodon cu PSRM este indisolubilă. Lipsa de personalități viabile și vizibile, comparativ cu actualul președinte la experiență și vizibilitate, postura președintelui Zinaida Greceanâi, adusă de acasă și impusă partidului ca Președinte fără a fi legată inițial organic de partid, formula deplină de convergență a acțiunilor PSRM cu cele ale Președintelui (Congrese, evenimente făcute la directa sa coordonare și solicitare, exprimarea publică a lui Dodon privind acțiunile PSRM, chiar dacă nu e președinte și nu mai poate vorbi în numele partidului) toate au dus la o legătură indisolubilă care face ca ratingul lui Dodon și al PSRM să meargă mână-n mână. Iar actuala prăbușire a lui Dodon în ratinguri antrenează pe tobogan și PSRM, chiar dacă structura teritorială și o anumită inerție mai face ca ratingul partidului să nu scadă atât de repede ca cel al unei persoane, și să mai oprească căderea accelerată a lui Igor Dodon.

Dacă acesta este contextul ultimele evoluții arată un Igor Dodon deja în tangaj deplin. Refizul de a numi persoane desemnate a doua oară în Guvern a fost o primă lovitură care a subliniat lipsa de responsabilitate și refuzul direct al Președintelui de a-și exercita mandatul de Președinte. Mai nou, a apărut și prima lege – nu întâmplător legea împotriva propagandei ruse - când Dodon a ales să-și dovedească slujul față de Moscova și nu respectarea Constituției. Pentru că, dacă în primul caz, al numirilor, Dodon nu respecta o hotărâre a Curții Constituționale, luată pe baza interpretării Constituției(nu numai la Chișinău, și la București există aceeași interpretare data de Curtea Constituțională pentru un președinte șef de stat și cu atribuții executive pe domeniile strategice), prin respingerea de la promulgare, a doua oară, a unei legi, Igor Dodon a încălcat expresis verbis Constituția. Adică nu a încălcat-o pe baza unei intepretări a Curții, ci a încălcat o prevedere explicită, aflată în legea fundamentală. Concluzia e clară: Igor Dodon refuză să-și îndeplinească atribuțiile de Președinte(eventual în dorința de a fi suspendat și de a intra într-o campanie de imagine).

Lipsa de responsabilitate ca și președinte e un fapt extrem de grav. Intră la încălcarea gravă a Constituției și e motiv de demitere a Președintelui. Însă actuala majoritate nu va proceda în acest sens, pentru că nu are nici un interes să-l introduce formal pe Igor Dodon în Campania electorală. Curtea Constituțională a dat modalitatea deblocării actelor lui Dodon, acea așa-numită suspendare pentru un act, decisă caz cu caz de către Curte. De fapt se constată că Dodon nu dorește să-și exercite atribuțiile constituționale și numărul doi în stat, potrivit Constituției, este chemat să îndeplinească atribuția pe care Președintele o refuză.

Dar cred că există deja un fapt și mai grav care se conturează tot mai mult, în ceea ce îl privește pe Igor Dodon. Suma faptelor sale este dublată de o hiperactivitate enormă la început de mandat, menită să-l facă vizibil, faptul că a fost extrem de vocal, propunând, amenințând, proferând injurii, critici și amenințări, toate fără consecințe, apoi faptul că a apărut peste tot încruntat, ca și cum dorea să-și ia la bătaie tot timpul concetățenii, iar astăzi, refuzul repetat de exercitare a atribuțiilor și irelevanța sa, toate fac ca Igor Dodon să se transforme, tot mai mult, într-un președinte ridicol. Ridicol, rizibil, bătaia de joc a propriilor concetățeni.

Dacă odată activismul său vociferant îi adusese porecla de “Halat Alb”(după o celebră reclamă), astăzi postura sa actuală îl impinge spre ridicol, spre poziția de personaj de bancuri și glume de la hâtri. Și cea mai gravă postură a unui politician este aceea de a deveni ridicol, de a ajunge bătaia de joc a concetățenilor tăi. Iar Igor Dodon e la un pas de această postură. Nu s-au găsit încă umoriștii în stânga Prutului să-i creeze scenetele potrivite pentru a sublinia ridicolul de situație și ridicolul de postură în care se plasează azi Igor Dodon. Un președinte ridicol la Chișinău cu care nici Moscova nu va dori să fie asociată.