A început un an electoral complicat în Republica Moldova. Un an în care complexitatea vine de la instabilitatea raportului de forțe politice înaintea viitoarelor alegeri generale. Un an în care principalele trei forțe de pe piața politică sunt amestecate, necoezive și parțial antagonice, totodată.

În funcție de aritmetica finală a alegerilor, vom vedea dacă există posibilitatea de a forma o coaliție și o majoritate. Și cât costă această perspectivă, cine-și asumă formarea sau chiar respingerea unei coaliții.

Fiecare din forțele politice își are propriile sale avantaje și slăbiciuni. Astfel, Igor Dodon pare tot mai nesigur și legat indisolubil de socialiștii pro-ruși. A migrat spre extremă și are o bază încă relevantă dar tot mai instabilă și pierde pas cu pas credibilitate și legitimitate. Alegerea de frondă de a respinge, contrar constituției, exercitarea propriilor atribuții a făcut ca nu numai să nu livreze potrivit promisiunilor aberante și a unor presupuneri că ar putea modifica prin referendum Constituția în ceea ce privește propriile sale atribuții – o presupunere sinucigașă politic – dar și din cauza probării inadecvării sale în postura de Președinte de stat.

Prea multe și dese drumuri la Moscova pentru a fi șef de stat chiar și în Republica Moldova, despre care clamezi că e independentă, prea multe diatribe împotriva UE care asigură principalele finanțări, prea multe atacuri anti-românești pentru principalul tău vecin și finanțator. Un Dodon nesigur, o bază instabilă care așteaptă alternative sau migrează, perspectiva nu e deloc relevantă în viitor. Iar un partid fără personalități poate performa pe liste, dar nu în vot uninominal/mixt.

La nivelul puterii auto-declarate pro-europene, există un paradox. Un Guvern care performează poate cel mai bine din ultimii ani, cu reforme ce depind de voința politică, dar cu o lipsă acută și cronică de legitimitate a majorității și mai ales a liderului PDM. Mai putem înregistra o supra-încredere a puterii, care dă bine la imagine și la mobilizarea bazei partidului, aduce voturi pe candidaturi directe alese uninominal – cu precădere pe baza resurselor private și guvernamentale - dar cu o susținere publică încă nerelevantă pe liste și o legitimitate, în consecință, discutabilă și în perspectivă. Supra-încrederea poate crea surprize majore. A considera că poți totul, că ești în stare și chiar controlezi totul e o iluzie a puterii exercitate, nicidecum o realitate în sistemele democratice și în formulele electorale. Or bătălia se tranșează la vot, iar poziția puterii declarat pro-europene nu e deloc substanțiată în acest moment.

Dealtfel, cred că principala bătălie a anului 2018 va fi cea a mobilizării voturilor. Sunt câteva rețete, în care combinarea contează cel mai mult: încrederea și relansare speranței e una. A doua ține de infrastructura de partid(sau de stat, nu suntem naivi să ignorăm utilizarea resurselor statului în campanie). A treia de capacitatea de imagine publică, deci mass media la dispoziție, care este, însă, supra estimată la Chișinău. Dacă stai pe ecrane și nu livrezi așteptări și imagine concretă substanțiată, oameni buni și noi, nu poți performa. Iar pariul pe alegerea celor mai potriviți îl vom vedea dacă a fost câștigat sau pierdut în alegeri. Mai e o variantă dezangajarea, ținerea electorilor acasă, dar este o variantă cu marjă mare de risc și impredictibilitate la nivelul rezultatelor.

Partea care lipsește substanțial la puterea pro-europeană este legitimitatea și atractivitatea. PDM cară un deficit critic de imagine construit în timp pe baza campaniei Oligarhului Rău care a capturat statul sau a Binomului și pertractării PDM-PSRM(Plahotniuc Dodon). Pe măsură ce se apropie campania, elementele de conflict între cele două parți și personalități se vor acutiza, pentru că fiecare va forța identitatea. Rezultatul e o înăsprire a capacității interne de a livra guvernare și politici publice adecvate, fuga după imagine și aspecte de natură populistă și blocaje tot mai mari, certuri și forțări. Asta nu mobilizează, ci determină fuga de politic în general și ține lumea acasă.

În fine, avem o a treia componentă a spectrului politic pe care aș numi-o generic mai degrabă opoziția pro-europeană. În primul rând din stradă, dar și componente ale societății civile, ale intelighenției, ale dreptei, cât o fi ea dezvoltată în Republica Moldova. Dar și diferite alte orientări publice și politice. Pe această dimensiune, este evidentă nevoia capacitării unei viziuni, a unui proiect cât mai extins, a unei coagulări politice relevante pe baze minimale, pentru a relansa speranța. Doar o formulă a opoziției cât mai cuprinzătoare și cât mai extinse poate crea șanse. Nu anti-politica, nu nihilismul sau imagine prin protest mai poate aduce voturi. Flexibilitate și capacitate politică, compromis și maturitate politică, responsabilitate nu infantilism politic, excepționalism și egolatrie.

Poate opoziția să performeze? Poate să vină cu un proiect? Poate relansa speranța? Asta e cheia viitoarelor alegeri, singura necunoscută. Pentru că miza va rămâne mobilizarea rezervei de voturi, pe care nu o poate capacita decât prin creșterea infrastructurii politice pe teren și prin renașterea speranței. De aceea și trebuie o platformă cât mai extinsă și o formulă cât mai inclusivă a tuturor forțelor pro-europene de opoziție reunite sub același steag.

Formula curentă Maia Sandu-Andrei Năstase este dezechilibrată și epuizată. Maia Sandu avea o șansă de preluare a steagului opoziției după alegerile prezidențiale. A ratat atunci startul, a ratat și ulterior formulele de creștere a detentei sale electorale sau de extindere a bazei și infrastructurii sale politice. Nici azi nu mai are portanță suficientă, nu e în stare să anime și să crească entuziasmul electoral al populației. Andrei Năstase rămâne un rebel controversat, anarhist și protestatar fără proiect. Nimic pozitiv. Nu să recunoști celorlalți realizările. Dar să vii cu un proiect fezabil, care nu are la bază un concept destructiv. Să și construiască pentru a atrage. Să și arate responsabilitate și capacitatea de a aduna, nu numai cea de a înfiera, de a îndepărta și eticheta. Iar dacă vorbim despre combinarea celor doi, amestecul este mai degrabă exploziv.

De aceea e nevoie de platforma cât mai largă, cât mai cuprinzătoare, cât mai extinsă. Cu societatea civilă cu legitimitate, cu toate partidele pro-europene de opoziție, cu un program și o viziune simple de tip Convenția Democratică sau ADR-Alianța pentru Democrație și Reforme. O platformă pro-europeană largă dar cu proiect, capabil să adune toate resursele de credibilitate, profesionale și de relansare a reformelor și spiritului pro-european. Egoismul, excepționalismul și refuzul parteneriatelor extinse și largi este și o cale sigură spre izolare, și respingerea voturilor maselor largi și mari, pentru că nu poți convinge și relansa speranța altfel. Iar aici, orice variantă de a lăsa pe cineva în afară, ca un competitor la propriul tău proiect, echivalează cu eșecul total. Cu bi-partidismul PSRM-PDM. Cu un parlament sărac și nereprezentativ, care va da o majoritate și un guvern la fel de sărac politic și la fel de puțin legitim și credibil, dacă jumătate din cetățenii Republicii Moldova aflați încă acasă nu vor merge la vot.

Despre strategii de alianță, nu merită încă să vorbim. Intrăm deja în lucruri mai subtile și mult mai nuanțate. Mai întâi să avem actorul căruia să-i spunem cum se construiește – extrem de târziu – o asemenea perspectivă și o asemenea campanie. Pentru că fiecare zi de neclaritate și lipsă de proiect aduce dezamăgire și costuri ireversibile în alegeri.