Nu-mi plac oamenii care urlă la mine. Omul acela răcnea la mine și eu m-am rotit pe călcâie și am plecat de acolo. Ehei, nu mi-a fost ușor s-o fac, deoarece tipul acela îmi era coleg de partid.

Am ieșit din sediul partidului nostru și am intrat în parcul Ștefan cel Mare ca să mă plimb. Treceam de pe o alee pe alta, încercând să-mi recapăt respirația normală și să uit incidentul.  Nu puteam însă scăpa de agitația din cap și de-o tristețe care mă copleșea. Acesta era ultimul om din partid cu care mă mai înțelegeam cât de cât.

-Ce faci? m-a întrebat micuța boschetară, când am trecut pe lângă ea, și eu am privit-o pe sub sprâncene și am văzut că stătea așezată pe marginea bordurii fântânii arteziene și-și legăna picioarele.

Nu m-am oprit și nu i-am răspuns nimic.

-Vrei să-ți spun de ce ești trist? mi-a spus ea din nou și mi-a ieșit în față, dar eu am ocolit-o și mi-am iuțit pașii. Peste un sfert de oră însă, am revenit iar în dreptul havuzului și ea era tot acolo. Micuța boschetară. Stătea pe marginea bordurii și-și legăna picioarele. Toată lumea se mișca prin parc: politicieni, actori, oameni de afaceri, oameni necunoscuți, femei singure, numai ea stătea nemișcată acolo, de parcă toți s-ar fi rotit în jurul ei.

-Nici mie nu-mi plac oamenii care strigă la mine, mi-a spus fetița aia rufoasă și mi-a împins mâna în care-i întindeam douăzeci de lei și a plecat, îmbrăcată într-un palton jerpelit și rupt și încălțată în niște ghete subțiri și ponosite. Aproape că fugea pe aleea aia înghețată.

Am ieșit din parc și m-am pornit acasă, iar ușa am deschis-o de parcă aș fi avut una dintre cele mai frumoase zile din viața mea.

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine sînt cu caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare