Summitul Parteneriatului Estic de săptămâna viitoare vine într-un moment complicat și greu de prevestit în urmă cu câteva luni. Realitatea contemporană se schimbă de la zi la zi, iar lipsa unei capacități de politică externă prezentă, pro-activă și participantă la marile dezbateri sau autismul selectiv - tentația de a ignora ceea ce ți se spune și e neplăcut sau neconform așteptărilor tale - creează dificultăți majore în adaptarea politicilor față de realitățile lumii de azi.

Iată că ultimele câteva luni au schimbat substanțial așteptarea la nivel european. Ultimele evoluții în crearea unei majorități tip Jamaica – Creștin democrați/Creștin-sociali-Liberali-Verzi în Germania prevestește două fenomene care ridică semne de întrebare majore asupra relaționării cu statele Parteneriatului Estic actuale și celelalte incluse la origine în proiect. Mai întâi, atât Germania, UE cât și România sunt mai degrabă atrase și scufundate în problemele interne. În al doilea rând, toleranța față de evoluțiile mai sinuoase ale politicii de la Est de Prut, dar și alocarea timpului pentru aceste teme s-a redus sensibil, ca și limitele de mișcare ale guvernelor Parteneriatului Estic implicate în reforme, la Chișinău, Kiev, Tbilisi, sau la Baku, Erevan și Minsk.

Pe măsură ce trece timpul, nu numai că statele Parteneriatului Estic trebuie să demonstreze că au făcut reforme și sunt angajate ireversibil pe drumul european, solicitând sprijin și ghidare de la statele europene – nu mai trage de ele UE și nu le mai oferă susținere necondiționată - ci mai mult, aceste state trebuie să probeze, din ce în ce mai mult, drumul invariabil, ireversibil și sustenabil spre această orientare. Și includerea în Constituție a orientării pro-europene a Republicii Moldova e un pas important, ca și solicitarea Adunării Generale a ONU de a sprijini retragerea trupelor ruse din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova, dar și gesturi importante privind reforma economică și eficientizarea administrației de la Chișinău, care să asigure o creștere constantă a economiei și veniturilor. Însă susținerile trebuie să fie și mai serioase, mai solide, chiar ostentative, pentru a sublinia hotărârea orientării strategice.

Faptul că guvernarea a ajuns – cum-necum – la o majoritate constituțională, cu un an înaintea alegerilor generale din noiembrie 2018-februarie 2019, e un lucru important. Utilizarea acestei realități unice, fără precedent de la Independența de stat și, probabil, care nu se va mai reproduce multă vreme, pentru consacrarea orientării pro-europene a Republicii Moldova în Constituție e un pas important. Un argument tare.

A nu produce, însă, și modificarea stabilită deja de câțiva ani de către Curtea Constituțională privind denumirea limbii în aceeași Constituție este, însă, greu de explicat altfel decât printr-o înțelegere și concesie făcută Președintelui Dodon, la masa verde. Chiar dacă apreciază în forme diferite numele limbii de stat, la nivel individual, cetățenii Republicii Moldova cunosc atât realitatea istorică – nu varianta “poporului multinațional” fără origini și fără continuitate, plămădit din amestecarea tuturor semințiilor, aici la capăt de Europa, cum promovează Igor Dodon narațiunea moldovenist-extremistă. Dar înțeleg, deopotrivă - inclusiv Igor Dodon, Președintele Republicii Moldova - și realitatea juridică, a temeiului independenței de stat și a actualei statalități, în Declarația de Independență și rațiunea rupturii artificiale, în război, de România - de principatul Moldova istorică, în trecut, ultima oară ruptura de România Mare, după raptul territorial generat de Pactul Ribentropp – Molotov. Altfel de ce ar fi fost legitim să dorești să te rupi de Uniunea Sovietică, pentru a reveni astăzi în siajul neo-imperialismului rus?

Negarea identității românești nu înseamnă altceva decât negarea Independenței de stat a Republicii Moldova, dar nu pentru a o uni cu România, ci pentru a o subordona Moscovei. Acesta e marele secret pe care îl tot ține ascuns Igor Dodon, și îl spun cu jumătate de gură, când nu le e frică să-l rostească ei înșiși, și membrii majorității de la Chișinău. Dacă pentru cei născuți după 1991 lucrurile mai pot fi trecute cu vederea, pentru cei care au trăit Independența de stat a Republicii Moldova este o impunitate să nu știi acest lucru sau să nu vrei să înțelegi temeiul acestor gesturi istorice. Sau să vrei să le ascunzi tinerei generații, să le pervertești și să le prezinți în haine diverse, de la moldovenism paseist pro-imperial și pro-sovietic la moldovenism european sau civic la fel de artificial.

Aceasta ar fi formula care marchează hârtia de turnesol în raport cu România. România care a alocat 100 mln euro granturi și proiecte(e, de fapt, la al doilea ciclu de 100 mld) alte 150 mld împrumut la dobânda și credibilitatea României în comunitatea internațională, alte numeroase granturi, parteneriate și sprijin financiar sectorial și la nivelul administrațiilor publice plus sprijin politic nelimitat în UE și față de SUA, partenerul său strategic. Un răspuns de tipul “am avut voturi pentru orientarea pro-europeană, dar nu pentru limba română” nu are cum să fie unul realist și satisfăcător. Iar primele semnale le vedem în comisii, în această direcție.

În al doilea rând, granturile europene – pentru care tot România face eforturi majore să le mențină, după întârzieri de reforme și nemulțumiri europene față de modul de adoptare al votului mixt, prin ignorarea recomandărilor europene – pot reveni tot după eforturi majore de ajustare și reforme europene. Încă o dată, nu pentru că ele nu s-au făcut deloc, ci pentru că au fost adoptate legi cu reforme parțiale, au fost întârziate altele, iar în cel de-al treilea caz, legile sunt foarte bune, dar implementarea lor întârzie. Independența justiției rămâne o problemă majoră, combaterea corupției, chiar dacă se poate proba fără dubii, e greu acceptabilă ca punct realizat odată ce credibilitatea procesului e sub semnul întrebării la nivelul statului, iar populația privește formulele aplicate drept justiție selectivă – nechestionarea măcar a premierului Iurie Leancă în cazul privatizării aeroportului și furtului miliardului, când fost șef al său de partid e condamnat și ispășește pedeapsa, e deja de notorietate și inexplicabilă ca procedură. Iar episodul înlăturării lui Dorin Chirtoacă de la Primăria capitalei nu are nimic european în el, odată ce nu există o condamnare definitivă și irevocabilă care să justifice schimbarea din funcție, în timp ce numirea unei conduceri executive nealese, pe o procedură excepțională, oricât de eficientă ar fi aceasta, e pe deplin nelegitimă.

Nimeni nu-și permite să genereze tangaje interne sau alterări de majorități, dar autorii și susținătorii politicii pro-europene actuale de la Chișinău trebuie să înțeleagă că timpul jumătăților de măsură a trecut demult. Ca și jocul la două capete. De data asta, vițelul blând nu va mai prinde nici una din cele două vaci, dacă nu se decide să se maturizeze și să-și recunoască mama. Hotărârea unei orientări și unui drum trebuie probată, și trebuie probată cu putere în fiecare zi. Orice compromis cu președintele pro-rus Dodon, orice tolerare a alunecărilor pro-ruse sau naționalist-izolaționiste moldovenești, orice inconsecvență la nivel guvernamental pe această direcție e lesne de taxat drept instabilitate, lipsă de sustenabilitate a orientării sau deraiere de la reforme, sau, încă, drept incoerență și lipsă de voință politică. Situația internă complexă sau lipsa de credibilitate și legitimitate a unei majorități sau personalități la sfârșit de mandat nu mai sunt motivații care să poată fi utilizate ca acum 4-5 ani. Cu toată dificultatea momentului pentru actuala coabitare Guvern/majoritate-Președinte.

Într-adevăr, triada actuală așteptată e responsabilitate, voință politică, acțiune pro-europeană efectivă. Sustenabilitatea orientării și hotărârea de a duce la bun sfârșit acest drum sunt implicite. Și majoritatea, ca și Guvernul, sunt cei chemați să probeze acest curs. Dar nu înseamnă că opoziția nu are, ea însăși, propriile responsabilități, mă refer la opoziția pro-europeană din stradă, PAS-PPDA-PLDM. Mai întâi este vorba despre asumarea pe deplin a rolului constructiv în societate, înțelegerea comandamentelor privind orientarea strategică înaintea răfuielilor interne, în fine, asumarea clară a unui proiect sau soluție care să mențină orientarea strategică după alegerile viitoare. Absența unui asemenea proiect sau al unei asemenea soluții, înlocuite exclusiv cu o soluție individuală de supraviețuire într-o opoziție viitoare, cu o majoritate pro-rusă, care să modifice orientarea strategică, nu e o opțiune.