Pentru prima dată îl vedeam și eu, pe scările Teatrului Național „Mihai Eminescu”, după un spectacol. Cobora scările zâmbind către oamenii care se dădeau în părți, făcându-i loc să treacă. Mă holbam și eu la el, la fel ca și restul lumii. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de aproape, discutând cu o pensionară, la o întindere de braț în fața mea, pe scări. Cel mai urât dintre moldoveni. Stătea pe scări și vorbea cu o pensionară.

Toți l-au înconjurat și îl întrebau câte ceva. Cel mai urât dintre moldoveni în acele clipe mi se părea a fi cel mai iubit.

A plecat, dar lumea încă mai stătea pe scări, murmurând. S-au auzit și cârtitorii.

-L-ați văzut ce arogant era?

-I-ați văzut pantofii? Știți cât costă? Cât salariul meu pe un an.

-Uf, dacă am scăpa de el, poate, o s-o ducem și noi mai bine.

-Voi l-ați votat. Acum spălați-vă pe cap cu el.

-Of, a supt tot sângele din poporul acesta.

Lumea se indigna, vocifera, crâcnea. Se răsteau unii la alții. Erau și unii care erau de partea lui. Cei care nu-l sufereau și cei care-l agreau au început să se contreze. Strigau unii la alții. Din spectatori s-au transformat brusc în actori și câțiva dintre ei chiar în protagoniști.

Vera era la baie și eu o așteptam să vină. Un bărbat îndesat l-a înșfăcat de gât pe un tinerel care i-a luat apărarea. Alți doi bărbați s-au băgat între ei. Spiritele se încingeau. Lucrurile degenerau și nu prea semănau cu ceea ce se întâmpla în „Tata” lui Dumitru Matcovschi, pe care l-am văzut acum câteva minute, unde  moldovenii parcă erau mai bucolici.

Vera a venit și m-am urnit dintre ei, ieșind în largul trotuarului. Mulțimea rămasă pe trepte continua să se certe. Strigătele lor de furie sau de entuziasm le-am lăsat în urmă. Un tip cerșea în fața Sălii cu Orgă, cu fotografia unei case în ruini în mâini.

-Eu sunt din Donbass. Asta e casa mea, pe care mi-au distrus-o separatiștii ruși. Ajutați-mă cu ce puteți.

I-am dat câțiva lei și ne-am văzut de drum. Vera mi se plângea că o colegă cu care împărțea aceeași masă nu o prea lăsa și pe ea la computer și tot drumul, până ne-am despărțit, mi-a vorbit despre asta.

În curte, pe bancă stătea gunoierul și picotea.

-Bună seara, ce mai faceți, bine? l-am întrebat eu și tipul m-a privit supărat.

-Bine, cum pot să fac bine, cât încă nu am scăpat de tipul ăla.

Și gunoierul îl ura.

Am traversat curtea, sărind peste o cutie goală. Am descuiat ușa și am intrat în casa mea, dar când să închid ușa, clanța mi-a rămas în mână. Am pus-o pe comoda din vestibul și am mers la baie să mă spăl pe mâini. Am învârtit întrerupătorul robinetului și țeava s-a desprins și a căzut în chiuvetă și apa mă stropea drept în față și eu nu puteam să o opresc, pentru că comutatorul acela nu voia să-mi asculte comenzile. Azi,  la teatru, l-am văzut pe cel mai urât dintre moldoveni.

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare