Voiam să ies din parlament și nu știam cum și cu ce. Pentru că toate lifturile care coborau erau pline de oameni. E adevărat că ușile se deschideau, dar de fiecare dată când se deschideau, descopeream același tablou: un ascensor plin până la refuz. După vreun sfert de oră de așteptat, m-am urnit din loc cu gândul de-a coborî pe scări. În timp ce căutam scările mă gândeam cu scârbă la concursul la care am participat pentru a intra în Consiliul de Observatori de la Teleradio- Moldova.

Coridorul lung șerpuia printre cabinete. Lifturile erau ticsite, dar galeria era pustie. Părea fără sfârșit. La ce mi-a trebuit să particip, doar era clar din capul locului că nu aveam nicio șansă. Dacă-s prost, așa-mi trebuie. Mai bine nu mă înscriam la concurs sau nu mă prezentam. O dimineață care s-a scurs în zadar. Dar atâtea aveam de făcut, inclusiv acasă, unde mi s-a înfundat baia și nu mă mai puteam spăla. Mai bine îmi desfundam baia. Dar nu, eu am ținut cu tot dinadinsul să mă prezint la acest concurs, irosindu-mi aiurea timpul și nervii.  Coridorul a virat la stânga și m-a scos în fața scărilor. Aici ușa era închisă. Am deschis-o și am rămas fără piuit, văzând o  capră pusă de-a curmezișul, blocând coborârea pe scări. Scărilor erau în reparații, cu toate că nu vedeam niciun zugrav pe trepte. Nu mă hotăram dacă să cobor sau nu. Mă temeam să nu o pățesc ca în Rotterdam când am vrut să cobor pe scări și am deschis ușa și am coborât pe scări, dar când am ajuns la parter, ușa nu s-a deschis, era încuiată și eu băteam în ușă și nimeni nu mă auzea și nu mă vedea și am urcat îndărăt pe scări și băteam în uși la fiecare etaj și nimeni nu mă auzea. Mă temeam să nu o pățesc și aici la fel, să deschid ușa și să cobor pe scări și aceasta să se încuie după mine, iar cea de la parter să nu o pot deschide. Și atunci m-am pornit să caut o altă ieșire din parlament. Dar altă ieșire nu era: sau cu liftul, însă liftul era arhiplin, sau pe scări, dar scările erau în reparații. Am ales scările. În capul scărilor m-am oprit pentru a-mi trage sufletul.

Apoi am început să cobor, la început lent și pe urmă din ce în ce mai repede. Iar în timp ce coboram, mi-am amintit iar de membrii comisiei de cultură,  și cu precădere de Vladimir Voronin, care cu cultura nu are nicio tangență.  Cât de sastisit mai era. La fel ca și colegii lui. Eu le povesteam ce am de gând să fac, dar niciunul dintre ei nu mă asculta.  Ei discutau înde ei, întorși cu fața unul spre altul. Iar Voronin stătea cu telefonul la ureche și cu spatele la mine.

Am făcut un experiment. De la un punct încolo, am început să le povestesc cum mi s-a înfundat mie azi-dimineață baia în timp ce mă spălam.

-Știți, baia mi s-a înfundat azi-dimineață, și eu nu știu ce să fac, am început eu să mă plâng și niciunul dintre ei nu m-a întrerupt ca să mă întrebe, da de ce, frate, ne înșiri nouă toate aberațiile astea?, pentru că ei vorbeau între ei, întorși unul spre altul, își făceau niște mărturisiri atât de importante că nu mă mai auzeau pe mine.

Deodată, m-am oprit din povestit și m-am sculat și am plecat și nu cred că vreunul din ei a observat asta.

Ajuns la parter, am descoperit că ușa era încuiată și eu nu puteam să ies, și atunci, la fel ca și la Rotterdam, am început să bat cu pumnii în ușă, dar nimeni nu mă auzea.

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare