Două evenimente au trecut mai puțin vizibile, sub explozia de evenimente multiple în Coreea de Nord, Asia de Sud Est, Orientul Mijlociu și Siria, și mai ales în spatele Adunării Generale a ONU, care a adunat toți reprezentanții de vârf ai politicii mondiale. Mă refer aici la reacțiile succesive ale Federației Ruse, în plin exercițiu Zapad, în legătură cu decizia Senatului SUA de a acorda arme letale defensive Ucrainei și reacția față de solicitarea Chișinăului către Adunarea Generală de a lua act de cererea explicită, directă a statului gazdă de retragere a trupelor ruse din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova, unde s-au eternizat de mai bine de 26 de ani.

Să reamintim că în primul caz, prin vocea ministrului de Externe Lavrov, Rusia a susținut că măsura de livrare a armelor va genera relansarea conflictului, cu propria sa contribuție. În al doilea caz, cererea de retragere, avertiza Lavrov, va duce la reluarea conflictului, zicerile sale fiind secondate la scurt timp de separatistul Krasnoselski și de președintele pro-rus Igor Dodon în același sens.

Cele două luări de poziție au în comun amestecul direct al Rusiei în deciziile de politică externă, securitate și apărare a două state independente, suverane, pe care le-a recunoscut ca atare încă din 1991, la dizolvarea Uniunii Sovietice, exact atunci când și Federația Rusă a fost recunoscută în aceeași calitate, în plus și ca succesor la tratate al URSS. În al doilea rând, ambele avertismente, luări de poziții și declarații la nivelul șefului diplomației ruse relevă o amenințare cu utilizarea forței, directă sau indirectă, explicită sau insinuantă, în orice caz un gest sancționat de regulile dreptului internațional. În plus, ambele luări de poziție reprezintă o conduită clară a Rusiei de tip Război Rece, mai mult, de aplicare de fapt a unei doctrine Brejnev 2 a suveranității limitate, în relațiile cu statele independente din spațiul post sovietic.

În fapt, amenințarea cu trupe, arme, declanșarea războiului la adresa celor două state independente se referă la un comportament de suveranitate limitată de interesele rusești. Într-adevăr, dacă e să ne uităm la formulele aplicate în general în spațiul post-sovietic, în cidua acordurilor de destrămare a URSS și constituire a CSI, Federația Rusă nu consideră, de fapt, că statele independente formate ar fi cu adevărat suverane, ci se comportă ca și cum ar avea un droit de regard, sau chiar mai mult, postura post-imperială, sindromul post-imperial al fostei metropole în raport cu coloniile, sau chiar putem vorbi despre o abordare neo-imperială: tot ceea ce nu respectă interesele mele, Rusia, ceea ce vreau eu, o consider casus beli, motiv de război, și îmi asum unilateral dreptul de a pedepsi vinovatul, statul independent și suveran Republica Moldova sau Ucraina, de exemplu, prin război și amputări teritoriale, așa cum am mai făcut-o.

Deci suveranitatea limitată devine mod de comportament al Federației Ruse. Mai mult, e vorba doar de gesturi explicabile cu o aparență de drept – separatismul nistrean pentru că Republica Moldova dorea unirea cu România sau pentru că rusofonii erau nemulțumiți de legea limbilor, ce obliga învățarea limbii de stat a Republicii Moldova, limba română, în cazul Republicii Moldova; un pretins referendum (făcut în bătaia puștii, după ocuparea de facto a Crimeii de către omuleți verzi, luptători din forțele speciale ruse) și răspunsul la cererea de alipire teritorială la Rusia, ca două entități separate, cerere a locuitorilor Crimeii și a Sevastopolului, respectiv frica rușilor și rusofonilor din Ucraina de „fasciștii de la Kiev”, revolta, proclamarea „republicilor populare” Luhansk și Donetsk și susținerea acordată de voluntari ruși și localnici sau de militari ruși în vacanță, sau încă una, rătăciți în Estul Ucrainei pentru cele două entități separatiste din Donbas. Bătăușul din curte, mare și cam nerod, dar agresiv și foarte violent, care nu suportă faptul că l-au părăsit toți foștii colegi și acum îi ia la bătaie pe rând pentru că își văd fiecare de drumul lui.