Începuse războiul și studiile s-au suspendat. Universitatea s-a închis și toți colegii mei au fugit din Tbilisi. Nu se mai putea rămâne nici pe teritoriul orășelului studențesc, pentru că se trăgea și acolo. Trebuia să plec și eu, dar nu aveam bani ca să-mi cumpăr bilet. Vreo săptămînă şi ceva am umblat pe la toți cunoscuții mei din oraș, dar niciunul dintre ei nu mi-a deschis ușa.

Mulți s-au înrolat, o parte au tăiat-o din oraș, dar unii  pur și simplu nu au vrut să mă primească. Se împușca și în oraș. În timp ce mă întorceam acasă, un glonț mi-a vâjâit pe lângă ureche și eu am realizat cu stupoare că s-ar putea să nu mai pot pleca niciodată din Tbilisi. Destul de amărât, am mers la o terasă pe Ceavceavadze, unde pe timpuri se adunau artiștii. Cafeneaua aia era deschisă. Război, război, dar lumea continua să vină acolo și să bea cafea. Chelnerul m-a lăsat să stau la o masă, chiar și dacă nu am comandat nimic. La masa la care stăteam cufundat în gânduri, s-a aşezat și un cunoscut de-al meu de la regie film, unul Șota, și el, fără să-și ia nimic, pentru că nici el nu avea lovele.

Nu i-aş fi povestit necazul meu dacă nu m-ar fi întrebat el singur ce am şi de ce sunt aşa de trist. I-am spus. Șota s-a oferit să mă ajute.

-Dar cum, când nici tu nu ai bani? Și dacă ai avea, probabil, ai pleca și tu.

-Eu nu pot să plec, pentru că aici e Patria mea. Unde să plec?

-Oriunde. Până se termină războiul.

-Nici prin gând nu-mi trece.

 A apărut un cunoscut și i-a făcut cinste cu o cafea. S-a împărțit și cu mine. Din cana aia de cafea am băut amândoi.

-O să-ți dau bani să pleci.

-De unde, când și cafeaua pe care o bei nu ți-ai plătit-o tu ?

-Vino cu mine, mi-a spus Șota.

L-am urmat, cu toate că nu credeam că va reuși să mă ajute. Dacă pe el însuși nu se poate ajuta, mă gândeam eu, oare cum m-ar putea ajuta pe mine ?

Totuşi am mers după el. Îl urmam cu neîncredere. Dar mergeam după el. Ne-am oprit în fața unei tarabe unde se vindeau pantofi. Șota s-a apropiat de vânzător şi a început să-i spună nu ştiu ce şi să-i arate, prin gesturi, când spre pantofii săi, în care era încălțat, când spre mine. Vânzătorul i-a făcut un semn și el şi i-a scos din picioare. Vânzătorul i-a mirosit și i-a întors pe toate părţile, după care a scos un teanc de bani dintr-un buzunar, a numărat câteva bancnote şi i le-a înmânat lui Șota: îi cumpărase pantofii.

Desculţ, Șota mi-a făcut din cap să vin după el.

-Am rezolvat, mi-a spus el, când am ieșit din piață, iată banii.

 Mi-a dat 300 de ruble, fără a-și păstra sieși nimic. Cu toate că nu voiam să-i iau, Șota mi i-a băgat cu forţa în mână. Într-o oră, eram în gara din Tbilisi.

După ce mi-am cumpărat bilet la tren, m-am întors și l-am îmbrățișat pe Șota. Apoi am plecat. I-am mai fluturat o dată din mâini, de pe ultima treaptă a vagonului. Desculţ, Șota îmi flutura din mână, de pe peron. Un poliţist l-a luat la întrebări de ce era desculţ. Trenul pleca și eu am urcat în vagon.