Științele politice fac analize complexe în materia sistemelor politice și a structurilor pe care le determină diferitele compoziții de partide și efectele lor asupra stabilității guvernărilor construite. În această privință, partidul unic exclude democrația, pentru că e greu de crezut că democrația internă într-un sistem monopartid ar putea crea competiție politică, și dacă ar fi așa, de ce să mai ai partidul când ai componentele sale rivale? În cazul sistemului bipartid, rivalitatea e bună, echilibrul e coerent, dar, aici societatea se scindează violent și nu există dezertări practic deloc între cele două componente, nici comunicare, nici cooperare. Se bat până la aneantizare.

Structura cu trei partide relevante/esențiale este deja prima de relativă stabilitate, însă și ea presupune rivalități și probleme identitare, iar instabilitatea vine din faptul că întotdeauna două părți se aliază contra celei de a treia, pe o temă care e mai importantă decât structura de aliere a celorlalte perechi. Aici vom reveni.

La patru partide, gruparea două câte două reproduce situația de la 2 partide, în timp ce stabilitatea reală intervine la 5 și 7 partide relevante. Dacă sunt mai multe, toate relevante, avem o poveste tip mozaic, o sfărâmare a spațiului politic în prea multe bucăți, cu probleme de negociere și posibilități prea multe de migrațiune a unui partid dintr-o parte în alta, fapt care împinge, din nou, spre instabilitate.

Deci știința politică vorbește despre 5-7 partide majore, cu relevanță, cu identitate clară și distinctă și suport în societate pentru a realiza varianta cea mai stabilă de sistem de partide. Guvernele bazate pe acest sistem sunt cele mai stabile și echilibrate. Aici ar fi formula relevantă și e caracteristică la nivel european. Occidental european. Acesta e modelul.

Republica Moldova are astăzi formula de trei partide cu identități distincte(nu neapărat ne referim la modul în care sunt înscrise juridic): PSRM și partida/opțiunea pro-rusă, cu Președintele Igor Dodon ca reprezentant de prim plan, președinte, și extremă vizibilitate; PDM, majoritatea, guvernarea, indiferent de formula grupurilor care alcătuiesc această partidă și componenta de putere aferentă la nivel Executiv și Legislativ, cea mai relevantă; și opoziția pro-europeană din stradă, neconsacrată parlamentar dar cu rămășițele PLDM care asigură reprezentarea parlamentară și, deci relevanța actuală a partidei în cauză.

Deci indiferent că avem în societate și alte partide – PL, Partidul Nostru, PUN-ul astăzi – nuci unul nu avea relevanța acceptabilă în joc și, în același timp, identitatea distinctă pentru a putea să joace un rol de partidă distinctă. Poate în viitorul Parlament am putea avea o configurație mai stabilă și identități mai clare dublate de relevanță substanțială, deși m-aș mira, știut fiind că votul uninominal sau mixt într-un singur tur avantajează polarizarea și împinge în timp spre sistem bipartidist.

Mai mult, varianta de 5 partide – minimală pentru echilibru – ar mai include un partid unionist, un partid instituțional pro-european(mă gândesc acum la o variantă a Partidului Revolutionar Instituțional din Mexic) ca expresie a administrației și pilonilor statali, de centru - PDM sau altul în locul PDM(să nu fi migrat stânga-centru-dreapta, fuzionând cu toate grupulețele de toate culorile, partid mozaic) - și unul statalist de centru, un PCRM - Voronin dar fără eticheta comunistă și paseistă și fără pasivul guvernării comuniste 2001-2009. Cele trei, la care am adăuga partida pro-europeană și pro-românească modernă din stradă și cea pro-rusă actuală ar face Pentagonul echilibrului și stabilității politice optime.

E adevărat că politica nu se face pe hârtie, în turnuri de fildeș și în birouri de strategi, ci în viața adevărată, pe teren, cu oameni, în mediul social, economic și politic din Republica Moldova și cu partidele care există în Republica Moldova. Nu cu virtualități, ci cu realități. Iar partidele existente au roluri și istorie, moduri de funcționare și legături anterioare, sunt rezultatul unor rupturi și trădări trecute, a unor istorii și orientări anterioare, fapt ce le împiedică să fie cum arată într-un crochiu teoretic ideal.

Revenind la realitate și la formula de trei de azi, această structură reflectă și echilibrele, și confruntările și alianțele, și trădările, și narațiunile de imagine și comunicare în discuție astăzi pe toată media. PSRM – partida prorusă are în comun cu PDM declarat pro-european conducerea statului, deținerea funcțiilor și puterilor în stat, deci sunt obligate să și coopereze. De aici formula binomului și alianței clamate de al treilea, partida pro-europeană de opoziție din stradă, pentru a își forța identificare și pentru a trasa linia frontului, detașându-se de ceilalți competitori.

PSRM e prorus acuzând PDM, pro-european declarat, dar și partida PAS-PPDA-PLDM, pro-europeană, din stradă, pentru cealaltă orientare. PSRM are identitate “tare” prin pro-rusismul său și vizibilitate prin Președintele ales direct și hiperactiv. Dar are și costuri majore prin programul vetust și relația complicată partid-fost lider devenit Președinte. În fine, PSRM și partida pro-europeană de opoziție din stradă au în comun lupta împotriva Oligarhului Rău care a capturat statul. Prilej de acuzații de conivență și cooperare din partea terțului, partida guvernării, PDM și majoritatea.

În funcție de retorică și narațiune, fiecare din cei trei se află aliat – pe drept sau nedrept – cu fiecare din ceilalți doi pe rând. Mai mult, identitatea presupune abordarea atacului asupra celorlalți, acuzându-i, în egală măsură, de coalizare și elementele comune cu care luptă împotriva ta. Iată dilema clasică a triadei partidelor la putere în Republica Moldova.

Urmăriți și veți regăsi cele trei discursuri, narațiuni și bătălia în a le impune. PSRM va reproșa cu precădere PDM dar și opoziției din stradă orientarea geopolitică(chiar dacă președintele cere punerea geopoliticii și orientării strategice deoparte, dar o practică la fiecare discurs identitar pro-rus). Partida pro-europeană de opoziție acuză binomul și cooperarea PDM-PSRM(Dodon), câteodată acuzându-i pe ambii de pro-rusism. Iar PDM acuză PSRM și partida pro-europeană asocierea în subminarea guvernării pro-europene, iar partidei PAS-PPDA-PLDM din stradă lipsa componentei pro-europene explicite și profesate, inclusiv prin absența totală a susținerii sau aplaudării măsurilor în materie luate de majoritate și de guvern, așa cum o acuză și de colaborare cu PSRM pentru proteste comune sub motivația combaterii Oligarhului, acțiune ce poate arunca în aer drumul pro-european și poate aduce pro-rușii la Guvernare.

În fond, vorbim despre un conflict de valori cu măcar doi termeni: e importantă mai degrabă combaterea orientării pro-ruse, cu riscul asocierii vremelnice directe sau indirecte, explicite sau implicite cu Oligarhul, sau e mai importantă eliminarea Oligarhului, cu riscul preluării țării de către partida pro-rusă devenită majoritară sau aducerea unui alt oligarh, “bun” pentru noua putere ce se vrea instalată? Rezultatul dilemei dirijează relațiile și alianțele fiecărei partide cu celelalte două. 

În orice caz, responsabilitatea pentru viitor obligă la o selecție și opțiune clară. Și mai obligă ca, dincolo de contestare, să apară și construcția, iar dincolo de ostracizare să intervină și generozitatea către celălalt, chiar către cel care te-a înjurat, tocmai pentru că te-a înjurat și pentru că e sănătos să te și conteste cineva, în democrație. Iar pasul menținerii unei relevanțe a luptei pentru democrație și stat de drept, pentru prosperitate, securitate și o viață mai bună cetățenilor rămâne, totuși, în obiectivul suprem de a nu permite reorientarea strategică spre Est, târârea Republicii Moldova pentru încă 50 de ani în strâfundurile Siberiei prin controlarea țării în formula neo-imperială de către Moscova, o reprezintă o formula de câștigare a alegerilor generale din 2018 de către partida pro-europeană, oriunde ar fi ea așezată politic. Dacă nu, Moscova nu are probleme cu oligarhii, și dacă cel prezent este rău, să vedeți un Tătuc, un Guvernator sau un Oligarh-vechil de import, cum va arăta viața în Republica Moldova și câți vor plânge în pumni după aceea, atunci când vor vedea cum resursele pleacă în buzunarele conducătorului celui mare și pe plata haraciului către Moscova.