Un prieten m-a invitat la protestul de ieri. A venit chiar să mă ia de acasă cu mașina și m-a așteptat în curte până mi-am fumat țigara, dar în timp ce Dacia sa suia dealul Universității de Medicină, m-am răzgândit. Afară era o zi așa de frumoasă. Soarele scălda trotuarele. Terasele erau pline ochi cu fete frumoase. Nu știam cum să-i spun că mi-am schimbat decizia fără să-l supăr și nu i-am mai spus nimic, de frică să nu reacționeze violent.

Amicul meu nu era prea mers la biserică și nu aveam chef de ceartă. Pur și simplu atunci când a parcat în fața Teatrului de Operă și Balet, l-am mințit că mi s-au terminat țigările și că ar trebui să mă duc să-mi iau un pachet de la chioșcul din stație. El s-a alăturat protestatarilor, dar eu am mers după țigări. Dar țigări, firește, că aveam și am trecut mai departe de buticul cu ziare, traversând Ștefan cel Mare și apoi și Bănulescu-Bodoni,  și nu m-am oprit decât pe terasa aia din marginea parcului Catedralei, care era full și unde am descoperit doar un singur scaun liber, la o masă cu trei fete foarte frumoase. Mi-am comandat bere și alune și m-am așezat la masa lor, care-și făceau selfie când am venit eu și care, bineînțeles, nu peste mult, m-au rugat pe mine să le fac poze.  

Cu aparatul în mână, m-am ridicat de pe scaun și m-am îndepărtat puțin. Mi-am îndoit un pic genunchiul drept, așa cum fac toți marii fotografi și le-am tras în poză. Fetele se distrau de nu mai puteau, râzând cu gura până la urechi și râsul lor era ca pecinginea pentru că mi s-a transmis și mie.  Până și chelnerița care mi-a pus pe masă sticla cu bere și farfurioara cu alune a plecat râzând.

Am făcut și cunoștință. Când au aflat că sunt poet, Aliona, una dintre fete, a început să bată zgomotos din palme.

-O să vii cu noi. Te iau cu noi. O să mergem chiar acum.

-Unde?

-La vila mea din pădure.

-Da ce să fac acolo?

-E ziua mamei mele și ei tare-i mai place poezia. Și ce alt cadou mai frumos să-i fac decât să-i aduc un poet în carne și oase. Cred că o să înnebunească de fericire.

Nu știam cum să reacționez și o ascultam cu gura căscată.

-Știi și poezii pe de rost?

-Știu.

-Cu înjurături sau fără, că  eu am auzit că unii poeți tineri scriu cu înjurături?

- Am de toate. Dar mamei tale o să-i citesc fără înjurături.

-Dar nouă cu înjurături, nu-i așa, a exclamat Aliona, fiica omagiatei, și pe toate cele trei fete le-a bușit râsul, înăbușind strigătele protestatarilor care se auzeau dinspre parlament, și pe care eu le auzeam, dar nu și fetele sau ceilalți oameni din jurul meu, care nici măcar nu se uitau în direcția parlamentului, de parcă nu ar fi avut loc niciun fel de protest acolo.

Urma să plecăm dintr-o clipă în alta, cu un taxi, când, deodată, i-a sunat telefonul Alionei și aceasta a răspuns și pe dată s-a înnegurat la față și a început să plângă în hohote. Tanti Ludmilei i s-a făcut rău și a fost dusă la spital. La Spitalul de Urgență. Fetele o consolau și plângeau și ele. Cu steaguri și pancarte deasupra capului, oamenii au cârnit-o de pe Ștefan cel Mare pe Bănulescu-Bodoni, mergând în sus, spre televiziune. A venit și taxiul și eu mi-am dat seama că ar fi trebuit să aleg unde să mă duc: cu protestatarii sau cu fetele. Am ales să merg cu fetele, la spital.  

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare