Spuneam că am observat în ultimii ani cum ucrainenii au început să vorbească în limba lor, unii chiar și atunci când le vorbești în rusă. Paradoxal sau nu, războiul cu Rusia le-a trezit sentimentele naţionale şi limba ucraineană a început să renască din cenuşa în care a fost lăsată după căderea Uniunii Sovietice.

Moldova şi România, trebuie să recunoaştem, n-au avut niciodată relaţii prea bune cu Ucraina. Ţara vecină după independenţă s-a comportat mai mult ca un pion al Rusiei, decât ca o ţară liberă. Noi spuneam bancuri cu haholi, ei cu moldoveni, iar la vamă ne miram cât de înguşti la minte sunt grănicerii. România s-a judecat la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga pentru podişul continental din sudul Insulei Şerpilor, iar Moldova, prin Voronin, apoi şi prin Vlad Filat, ca nimeni în lume, i-a dăruit Ucrainei din interese obscure (sau personale) o parte a teritoriului satului Palanca, raionul Ştefan-Vodă.

Războiul cu Ucraina a încălzit relaţiile dintre ţările vecine, toţi opunându-se agresiunii ruseşti. Dar un duşman comun nu înseamnă neapărat prietenie, chiar dacă preşedintele Petro Poroşenko ştie să zică în română „Bună ziua” şi „La revedere”. Pornind de la lupta lor cu ruşii şi intensificând propria renaştere naţională, printr-o nouă lege a educaţiei, Rada Supremă din Kiev îngrădeşte drepturile minorităţilor din Ucraina, printre care se află şi minoritatea românească din Bugeac, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa. Românii din Ucraina sunt o victimă colaterală, spune Dan Dungaciu: „Minoritatea românească este o victimă colaterală în acest caz. În al doilea rând, în relaţiile bilaterale Kievul nu este inocent pentru că indiferent de guvernare a lovit în minoritatea românească, făcând distincţie între români şi moldoveni astfel încât minoritatea românească să ocupe locurile cinci şi opt şi nu poziţia a treia în rândul minorităţilor de pe teritoriul ucrainean. Au avut acest proiect de fiecare data şi l-au jucat cu Chişinăul, indiferent de guvernare. Minoritatea românească este o victimă a unui război direct al Kievului faţă de Rusia.”

Cam acelaşi lucru îl vede şi Petru Bogatu, accentuând că ucrainenii se trezesc acum pentru prima dată atât împotriva Rusiei, cât şi a României, Ungariei, Poloniei: „Este limpede că noua lege ucraineană a educației este  îndreptată preponderent împotriva școlilor ruse. Dacă acestea nu ar împânzi  toată țara, de la Lvov până la Harkov, instruirea în limba poloneză, română sau maghiară ar fi, probabil,  lăsată în pace. Cum însă legea nu poate fi selectivă, sub tăvălugul ei, alături de  minoritatea rusofonă, s-au pomenit și celelalte comunități naționale”.

Cred că e timpul autorităţilor române şi moldoveneşti să joace mai dur, ca răspuns faţă de măsurile ucrainenilor de deznaţionalizare a românilor. Să le amintim prietenilor şi vecinilor noştri că Bugeac & Bucovina sunt pământuri româneşti şi nu le vom lăsa batjocorite. Când spun pământ românesc nu vorbesc în metafore. E moştenirea lor sovietică, iar URSS-ul nu mai există. Dacă vor în Europa, ucrainenii nu pot juca la fel ca cei cu care luptă acum în Donbas. Trebuie să aleagă.