Ultimul episod al blocajelor făcute de Președintele pro-rus al Republicii Moldova, Igor Dodon, față de participarea la exerciții internaționale de pregătire, potrivit programului de creștere a capacității de apărare, plătit de statele membre NATO, s-a consumat cu referirea la Rapid Trident 2017 din Ucraina. Episodul a demonstrat și o schimbare de ton și un spațiu de confruntare politică și juridică, de natură constituțională, care se anunță în curând la Chișinău. Și confruntarea vizează una din ultimele atribuții pe care le mai are Igor Dodon și cu care sabotează voința majorității, de pe pozițiile unei agende opuse.

Faptul că Igor Dodon sabotează opțiunile strategice ale Republicii Moldova și nu reprezintă statul ci propriile sale opinii, pro-ruse declarate și dovedite, chiar dacă uneori ascunse sub un moldovenism sovietic prost machiat, e un lucru clar. Faptul că torpilează Armata națională, al cărei comandant suprem este, e de asemenea o realitate. Trebuie văzut însă cu atenție acest ultim episod de dispută pentru că referirea la sancțiuni la adresa membrilor corpului militar pentru că au respectat decizia politică e o impunitate condamnabilă.

Armata, ca și diplomația, serviciile de informații, fiscul, și alte domenii funcționărești tehnice trebuie scoase din disputele politice. Evident că nu trebuie nici politizate, nici membrii din aceste categorii profesionale nu trebuie să se implice în dispute politice. Au propriile opțiuni, la nivel individual, au propriile orientări, atunci când sunt singuri în cabina de vot, dar respectă deciziile politicienilor aleși. Disputa se duce la nivel politic între politicieni, nu cu funcționarii, cu atât mai puțin cu militarii. E o impunitate pentru că, în momente de restriște, aceiași politicieni vor vrea să recurgă la Armată și militarii să moară pentru țară, apărând-o. Ori răzbunări mărunte pentru dispute politice pe seama militarilor sunt inacceptabile, cu atât mai mult dacă ocupi o poziție în stat, cu atât mai mult dacă ești președinte.

De aici încolo, discuția e dechisă și analiza comportă mai multe nuanțe. Cum și de ce a ales Guvernul Republicii Moldova să acționeze după o schemă de factură tehnico-legislativă și birocratică pentru a trimite aceste trupe la pregătire? De ce acum?

Este de la sine înțeles că fondul e determinat de nerespectarea de către Președinte a deciziei majorității. Subminarea pregătirii Armatei e un subiect discutabil și imputabil până la nivel de Înaltă Trădare sau subminarea capacității de apărare a statului. Însă și modul de abordare pentru a rezolva problema e cel puțin discutabil. Când știi că emiți un act care e contestabil, în raport cu legea, atunci când forțezi o participare pe baza unei decizii a Guvernului, publicată la limită în Monitorul Oficial, ca trupele să plece până la suspendarea decretului și atacul la Curtea Constituțională, este vorba despre o mișcare în forță, extremă, executivă, și nu despre un act legitim. Premeditarea unei asemenea acțiuni, forțarea ei pentru a atinge un scop, chiar și bun și salutabil, arată agresivitate nu joc politic și negociere sau recurs la instrumentar politic și juridic adecvat.

Deci cred că emiterea hotărârii de guvern de participare a trupelor e o formulă cu grad mare de risc și o dovadă de agresivitate excesivă, chiar dacă rezultatul de unul motiva corect, nevoia de pregătire a Armatei. Însă când știi despre modalitatea de reacție a Președintelui, pe baza legii, și când ești conștient și premeditezi acțiunea, abordarea nu e de bun augur, ba mai mult, ridică probleme și semne de întrebare privind respectarea statului de drept, supremației legii și bunei credințe în aplicarea acesteia. Nu e ilegală, dar e profund forțată, riscantă și discutabilă. Și dacă Curtea Constituțională decide împotriva ta? Ce costuri antrenează? La nivel juridic, politic, etc?

Pe de altă parte, este clar că gestul forțează o reacție de clarificare și ruperea pisicii: atacul lui Dodon la Curtea Constituțională va decide tranșarea temei. Decretul și atacul putea fi determinat mai devreme, la precedentele exerciții ratate, iar anularea unei deplasări a trupelor la pregătire nu era un capăt de țară, odată ce oricum Curtea Constituțională urmează să se pronunțe și să decidă asupra abordărilor Președintelui. Cert e că vom avea un verdict care va discuta despre respectarea atribuțiilor de către Președinte și Guvern, separarea și linia de demarcație a atribuțiilor și limitele acțiunii executive a Președintelui în această materie, ca și Comandant Suprem al Armatei.

Rezultatul va închide și alte teme de dispută, chiar dacă, pe fond, va împinge mai departe această clarificare de natură constituțională, odată cu revotarea de către Parlament a legilor respinse de Președinte (cam toate din ultima vreme) și cu poziționarea Președintelui față de promulgarea după revotare, o postură obligatorie și care neîndeplinită poate atrage alte consecințe constituționale. E valabil și la viitoarea numire a unui Ministru al Apărării după două nominalizări succesive, pe acte clare: o eventuală a doua respingere aduce tema tot la Curtea Constituțională, pentru a soluționa conflictul constituțional între puterile statului și stabilirea întinderii atribuțiilor Președintelui și a Guvernului în materie, respectiv cum se procedează dacă Președintele nu vrea să-și îndeplinească atribuțiile. Și nu vorbim aici despre suspendare.

La Curtea Constituțională se află sediul materiei și locul unde se tranșează îndiguirea lui Igor Dodon în limitele constituționale ale mandatului său, în contextul Constituției Republicii Moldova pe care a votat. Și acolo trebuie ajuns, instituțional, cu deplina respectare a principiilor statului de drept și cu un comportament european, pentru a tranșa aceste teme de neexecutare, cu bună credință, de către Președinte, a atribuțiilor sale constituționale. Însă principiile statului de drept se aplică, în oglindă, și Guvernului, și cred că a fost o greșeală ajungerea la Curte pe baza unei asemenea scheme de acțiune care poate expune Executivul la riscuri inacceptabile în fața judecătorilor constituționaliști.

Și nu în ultimul rând, cred că și actele administrative legate de neutilizare a numelui limbii de stat ca limba română, stabilit prin hotărârea Curții Constituționale (și Declarația de Independență al Statului pe care-l conduce) trebuie rezolvate și inversate în aceiași termeni, prin intrarea în legalitate a Administrației prezidențiale. Poate fi atacat fiecare asemenea act administrativ, care nu ține cont de hotărârea Curții, la Curtea Constituționale, care să decidă tipul de acțiune și sancțiunile pentru acest comportament, și astfel trebuie revenit la numele de limba română în toate actele oficiale ale Președinției și pe site-ul Administrației Prezidențiale, și pe toate actele, demersurile, acțiunile oficiale ale instituției Președintelui Republicii Moldova. În rest, la el acasă Igor Dodon poate să-i spună cum vrea, ca orice alt cetățean al Republicii Moldova, care recunoaște sau nu statul și instituțiile sale. În public, respectul față de lege și instituțiile statului e obligatoriu pentru Președinte. Igor Dodon nu are altă soluție, și-i poate fi impusă legal inclusiv respctarea cu bună credință a legii și reglementărilor subsecvente, dacă cineva serios chiar se apucă de introducerea legii și pentru președintele Republicii Moldova.

Despre represaliile lui Dodon la adresa militarilor prin controale(???, oare pe ce bază?) la unități militare și sancțiuni nu e mult de vorbit. Suntem în plin proces de bătaie de joc a Președintelui Republicii Moldova în funcție de Armată, al cărui comandant suprem este, constituțional. Însă acest comportament îl califică(de fapt în descalifică) și antrenează responsabilitatea juridică-în instanță, constituțională-la Curtea Constituțională și politică - în fața cetățenilor Republicii Moldova. A tuturor cetățenilor, nu numai a alegătorilor săi din noiembrie anul trecut.