Prietenul meu Ion Ștefănescu pe care-l așteptam să iasă din magazin, nu a venit singur, ci cu un tip cu o față de buldog hămesit.

-Votcă nu am găsit, și am cumpărat o sticlă de apă plată, a încercat Ion s-o facă pe spiritualul.

-Cum să nu, chiar te-am crezut, am rânjit eu. Rânjea și tipul cu față de buldog înfometat.

-Dacă e votcă sau apă o să ne dăm seama doar la urmă, unde a exclamat Ion și pe tipul cu față de buldog l-a bufnit râsul. Numai eu nu râdeam. Îi dispăru veselia de pe buze și lui Ion, când a scos din geantă sticla și a început s-o destupe. Nu știu de ce, dar Ion devenea foarte serios când scotea dopurile de la sticle. Aproape la fel de serios ca și atunci când îl citea pe Kant, pe care-l avea tot timpul într-un buzunar de la sacou. A mirosit-o și ne-a dat-o și nouă s-o amușinăm. Nu mirosea deloc rău.

-No, hai să bem, ne-am îmbiat Ion.

-Dar cum să bem dacă nu ne-ai făcut cunoștință?

-Hopa, am uitat. El e Dudu și el e Ion Ceban. Sper că așa vă cheamă, a râs Ion cu gura până la urechi.

-Nu Ion, dar Ivan, l-a contrazis tipul cu față de buldog și lui Ion i-a înghețat zâmbetul pe față.

-Ion, Ivan, e tot un drac. De altfel, să știți că am cumpărat și castraveți, a mai adăugat Ion.

-Nu castraveți, ci pepeni, nu se lăsa Ivan Ceban. Nu aveam din ce bea și după pahare am mers eu. Vânzătoarea s-a împotrivit să-mi vândă doar trei pahare și am ieșit din prăvălie cu vreo 50 de pahare, dacă nu și mai multe, toate băgate unul în altul, de parcă ar fi fost o păpușă rusească. Cu atâtea pahare am fi putut face o nuntă. La care am fi putut invita tot cartierul. Ce au mai râs Ion Ștefănescu și Ivan Ceban când m-au văzut cărând atâtea pahare de plastic. Am râs și eu împreună cu ei, deși într-un fel râdeam chiar de mine. Dar nu degeaba am luat așa de multe pahare, pentru că Ivan Ceban și-a făcut un obicei de-a azvârli în pubelă fiecare pahar golit până la fund și de-a bea votcă doar dintr-un pahar nou. Un alt rând de votci, alte pahare. Lui Ion Ștefănescu i-a plăcut treaba asta și i-a urmat exemplu. Dădea votca peste cap și arunca paharul. De la un punct încolo, nu mai nimerea chiar în pubelă și în jurul găleții de gunoi a cam început să răsară un morman de pahare de plastic. Ne simțeam ca niște boieri, așa cum beam votca și aruncam paharele. De, pahare aveam destule, mai puțin votcă. Și am mai cumpărat o sticlă, pe care am băut-o tot pe banca aia din spatele monumentului lui Serghei Lazo. A treia sticlă a cumpărat-o Ion, dar din banii lui Ivan Ceban.

M-am îmbătat și eu și mi-am îndemnat amicii să aruncăm cu pahare sau pietre în monumentul lui Serghei Lazo, dar Ivan Ceban s-a opus și asta m-a enervat foarte tare, dar nu i-am spus nimic. Ce aveam aveam cu Ion că l-a adus în parc. Nu trebuia să-l aducă, pentru că mi se părea a fi un tip tare dubios. În ultimul timp, Ion avea un obicei foarte nașparliu de-a se înconjura cu fel de fel de ciudați. Cu toate că dacă stăteam mai bine să mă gândesc și el a devenit cam ciudățel. Lucra și la „Comunistul”, unde l-a și cunoscut pe Ivan Ceban, dar și la „Flux”. Făcea corectura ambelor ziare. Dimineață, la „Comunistul”, și seara, la „Flux”, unde erau combătute toate tezele din „Comunistul”. Dar o făcea pentru bani, așa cum mi-a spus el însuși.

De la un punct încolo, am început să ne certăm pe denumirea limbii noastre materne și a poporului din care tustrei făceam parte. Noi susțineam că suntem români și că vorbim limba română, pe când Ivan Ceban se bătea cu sticla în piept că suntem moldoveni și vorbim limba moldovenească. Apoi eu  am aruncat cu o sticlă în monumentul lui Lazo și Ivan Ceban a început să se certe cu un copac din spatele lui Ion, crezând probabil că se ceartă cu vreunul din noi. Ion și cu mine am plecat să ne mai luăm o votcă, dar când ne-am întors Ivan Ceban dispăruse, și dispăruse și copacul acela, dar și monumentul lui Serghei Lazo, care au reapărut la loc doar după ce am deșertat sticla aia de votcă. A apărut și Ivan Ceban, care se certa cu copacul din spatele lui Ion Ștefănescu, încercând să-l convingă că limba pe care o vorbim e limba moldovenească și nereușind. 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare