Am gândit și analizat multă vreme fenomenul Plahotniuc, apoi formula inedită de consacrare (și cu acordul protagonistului, sunt sigur) a etichetei Oligarhului Rău care a Capturat Statul, ulterior a bătăliei prezidențiale care a mutat fronturile, de la Est versus Vest - stagnare versus modernizare, neo-imperialism și subordonare versus libertate, democrație și stat de drept - în celebra dihotomie pro și anti-Oligarh. Cu bază factuală în realitatea curentă din Republica Moldova, incontestabil, totuși această glisare și fracturare a electoratului din stânga Prutului, confuzia și rupturile multiple create în societate nu sunt în măsură să creeze perspectiva Speranței și a unu proiect e viitor palpabil.

Mai mult, marea discuție contemporană este migrarea temei Oligarhului Rău care a Capturat Statul spre ideea Binomului Plahotniuc-Dodon, cu Marea Conspirație și Marele Târg despre care am mai vorbit deja(din nou, nu că nu ar exista elemente și argumente pentru această interpretare, totuși ea rămâne tributară pentru o abordare extremă și fără nuanțe). O altă formulă care justifică mai degrabă un eșec decât propune o soluție, o alternativă, o construcție. O imagine a Marelui Rău Suprem din societate care justifică delăsarea, abandonul și eșecul. Nu creează, pe o asemenea narațiune, nimic pozitiv.

În schimb bătălia pentru Adevărul Suprem al Oligarhului sau Binomului justifică eșecul și ocultează Adevăruri precum insinuarea tot mai puternică a Rusiei în Republica Moldova. Dușmanul nu mai este extern, Diavolul a reușit să demonstreze că nu există, în această logică, iar Oligarhul – produs al societății locale – a ajuns Dușmanul din Interior, cel responsabil de toate relele, care acoperă influențele fostului Imperiu din mințile tuturor și care absolvă lideri politici și societate civilă de costurile eșecului. Justifică doar Opoziția de pe garduri, sau din copaci, protest de dragul protestului în stradă, dar fără program alternativ și fără construcție de partid, minuțioasă și lungă, pentru crearea unei alternative care să vină din spate.

E mai simplu să spui că Oligarhul e și Rusia, să nu vezi câte faci tu, voit sau fără să realizezi, pentru reluarea dominației ruse în Republica Moldova, chiar dacă clamezi Opoziția.

Nu mai vorbesc despre negarea confuziei pe care ai creat-o prin ambiguitatea poziționării, nici declarat pro-europene, nici declarat de dreapta, nici declarat anti-comuniste/socialiste. În schimb subzistă insidios și neasumat contestarea de plano a României (asociată, cu aceeași ocazie, în mod nepermis, cu același Oligarh pe care, nu-i așa, îl sprijină). Să-i minimalizezi acțiunile și ale lui, și ale Guvernului și a Majorității este la fel de aberant ca și ignorarea de nuanțe și argumente și să te îndrepți, vajnic și neabătut, spre predarea totală către marele vecin de la Răsărit, cu justificarea că te bați tu cu Răul Suprem, cu Oligarhul. Noroc că mai există Ucraina!

Cea mai mare realizare a Diavolului este să ne păcălească de faptul că nu există

Se spune că „cea mai mare realizare a diavolului a fost aceea că a convins lumea că nu există”. Mutatis mutandis, lucrurile se pare că se repetă, la altă scară, și în Republica Moldova. Nu aduc nimănui vină, aici, ci doar constat o consecință a ultimilor 3-4 ani de politică pe Bîc. Și cum orice acțiune se judecă prin finalitate, constat și eu că astăzi marele dușman nu mai este Rusia și acțiunea sa perenă asupra Republicii Moldova, ba chiar aliați precum pro-rușii din PSRM și Igor Dodon sau Partidul Nostru și Renato Usatâi sunt acceptabili, dacă luptă contra noului dușman, devenit o adevărată obsesie a societății în Republica Moldova, Vladimir Plahotniuc.

Departe de mine de a-l cauționa în vreun fel pe Plahotniuc, mai ales că eu consider că este direct responsabil de această evoluție atât prin infatuare, prin ambiție excesivă, lipsă de dialog și acțiuni de-a dreptul nepotrivite, unele venind din trecutul și modul în care și-a făcut banii, din ambiția nocivă de a fi în același timp și politician, și om de afaceri, și patron de trust media, într-un cuvânt cu statutul de Oligarh. În România, toți cei care au mers pe acest drum au sfârșit în pușcărie și nu numai o data, în unele cazuri urmându-i copiii și asociații, ba chiar persoane inocente, altfel, fără legătură cu asemenea ambiții de a conduce societatea. El a creat acest nivel al comunicării în care nici măcar argumentele și credințele intime nu mai contează, ci numele sau e asociat unei emoții fundamentale, URA, fapt care-l face imposibil de a constitui în viitor un referențial sau un reper de încredere, indiferent cum ar conduce – indirect, limitat, în orice caz nici pe departe atât de total și obsesiv cum I se reproșează - statul Republica Moldova.

Dar el este produsul de necontestat al societății în Republica Moldova. Al clasei politice, al societății civile, al elitelor al cetățenilor și statului în întregul său. El a ajuns să domine(atât cât o face, în nici un caz nu cât i se atribuie sau cât vrea el însuși să lase să se înțeleagă) tocmai printr-o devenire pas cu pas și ajungerea în situația actuală, cu acordul, în fiecare etapă, în fiecare secundă, a câte unui inocent, care l-a cauționat. Unii vorbesc despre formula de creare a ceea ce Hanna Ardent numea banalitatea răului.

Adevărul meu este primordial: ignorați și uitați toate celelalte adevăruri

Ceea ce eu afirm este că, din dorința de a promova propriul adevăr ca Adevăr unic, Adevăr Suprem, narațiunea despre Oligarhul Rău care a Capturat Statul a ajuns un drog care a ocultat sau a trimis în derizoriu amenințarea reală și tot mai prezentă la care e supusă Republica Moldova. Nu știu, nu am probe și chiar nu cred că această pornire a fost orchestrată de la Moscova, dar rezultatul este aici. Finalitatea după care se judecă acțiunea este că societatea s-a scindat pe alte falii, a intrat în confuzii majore, și amenințarea rusă a fost uitată nu pentru că nu există, ci doar pentru că e îmbrățișată de Vladimir Plahotniuc care, el, este urât și i se atribuie toate relele, inclusiv, mai recent, că el ar avea înțelegerile cu rușii, eventual prin Dodon.

La fel de deranjant(și descalificant intelectual) este absolutizarea, excesul și lipsa de nuanțe inclusiv în ceea ce-l privește pe protagonistul diabolizării. Cu atât mai mult a considera că o întreagă majoritate, un întreg guvern sau o întreagă administrație se așează cuminte și se subordonează, dependentă deplin și coordonată absolut de același Oligharh. Lucru pe deplin neadevărat în societăți mult mai dictatoriale, mai ierarhizate, acolo unde verticala puterii e singura și absoluta structură de decizie care duce la vârf, la Patronul unic al inelelor. Dacă politic poate fi, la limită, explicabilă ideea de a aneantiza și înnegri tot ce se face și de a ignora deplin sau oculta elementele pozitive care, eventual, devin vizibile, la nivel intelectual și al societății civile, al elitei, e la fel de reprobabil ca ideea unora de a guverna împotriva societății civile și a aceleași elite, și nu de a negocia și a guverna împreună cu aceasta.

Această nouă falie creată și lipsa de nuanțe este descalificantă. Știu că e reprobabil și condamnabil să mergi contra curentului, însă vocea rațiunii nu poate fi întotdeauna acoperită, vociferările nu țin loc de argumente, iar zgomotul nu duce la aflarea Adevărului. Din contra, analiza reală și subtilă presupune aflarea nuanțelor, recunoașterea elementelor pozitive, pe lângă criticarea îndreptățită a celor negative. Dar mai ales presupune crearea proiectului alternativ. Iar aici, pe linia construcției, lucrurile sunt mai complicate.

E mai simplu să urli și să arunci invective din fața unui computer pe rețelele sociale și să te aplauzi pentru numărul de like-uri și share-uri, decât să construiești un proiect fundamentat pe date și argumente. E mai simplu să vituperezi vocal pe un post de televiziune criticând totul, după principiul cine urlă mai tare primește microfonul. Această atitudine nu califică un lider sau o alternativă în societate, ci e la fel de pernicioasă și la fel de mare păcăleală ca și oferta machiată și propaganda deșănțată ce alimentează posturile Olgarhului, care sunt de neurmărit prin violență și ostentativitatea brutală și frustă a politicilor editoriale adoptate.

Cât despre munca minuțioasă a construcției unei formațiuni politice, a captării încrederii în fiecare localitate, a convingerii unora dintre cetățenii de acolo să se alăture construcției, munca aceea minuțioasă de partid care aduce voturile, în final, pe lângă imagine, mass media și bani, aceea nu există aproape cu desăvârșire în Republica Moldova, pe toată linia(cu excepția PLDM care mai menține ceva resturi din fosta structură). Sau ar trebui aici să laud PSRM-ul lui Igor Dodon și coloana a cincea rusă care-l sprijină pentru această muncă exemplară. PDM e obstructionist și strict legat de administrație și guvernare, si se va prăbuși prin implozie la dispariția de la putere.

Obsesia Plahotniuc: motiv pentru dezertare și justificare a eșecului

Obsesia Plahotniuc mai are o valoare de întrebuințare generală. Permite să arăți de ce nu ai reușit. E o justificare a eșecului. Și este și un motiv pentru dezertare. Nu mă duc să lupt, nu construiesc aici, nu îmi asum partea mea de eșec pentru că am niște însușiri și abilități, cunoștințe și diplome care permit să plec. Să-mi caut viitorul în lume. Vituperez, înjur situația, arăt care e dușmanul suprem, apoi îmi pun coada pe spinare și dezertez. Fug.

O societatea întreagă de loseri, de perdanți, care-și pot motiva eșecul pe seama Oligarhului Rău care a capturat statul, a Pro-rusului Dodon(subordonat acestuia prin Binom) care fac să nu se poate realiza nimic aici, să nu se poată da o luptă inegală, și nici un sacrificiu individual nu ar crea nici o diferență. Așa încât, defetist, abandonăm. Fugim. Justificarea o avem, conștiințe ne este curată că nu ne-am angajat în confruntare împotriva situației date.

Așa cum nici politicul clădit exclusiv pe proteste și urlete nu este unul atractiv și care stârnește încredere, nici elita care exclude proiecte alternative, construcție instituțională, raportarea critică la realitate, dar nu defetist, construcția încrederii și renașterea speranței măcar într-un colț al societății pe care ulterior să-l reproducă și să-l multiplice, nu este una care să poată avea măcar aura de a fi încercat. Iar aici contează nuanța, raportarea obiectivă și argumentată la fapte și acțiuni, la tendințe și evoluții. Altfel, negarea de plano nu este altceva decât o altă față care atrage aceeași neîncredere a cetățenilor. Combaterea Oligarhului prin anarhie și nihilism e la fel de neatractivă social și la fel de respingătoare pentru cetățeanul de rând.

Deci mâna pe carte, pe creioane, la planșeta de lucru, pentru a crea Alternativa reală la statul Republica Moldova așa cum este azi. Dar nu plecând de la tabula rasa, de la zero-ul absolut, ci identificând trenduri, evoluții și elementele pozitive ce merită apărate sau continuate. Dacă nu, cu copaia vom arunca și copilul. Cu Oligarhul aruncăm peste gard și integrarea europeană, și democrația, și prosperitatea, și statul de drept. Iar pe vidul creat, Diavolul de la Răsărit își freacă mâinile în vidul de proiect rămas, pentru că el este deja aici și pentru că rămâne unic stăpân pe mințile și sufletele locuitorilor Republicii Moldova.