- I-am văzut, sunt la Chișinău, i-am văzut deghizați în pomanagii,  cerșind în fața casei unde se ascund cei doi fugari din Tiraspol, Nina Ștanscki și Evgheni Șevciuc, chiar în fața ei. Crede-mă, i-am văzut, și pot să iau foc cu gura că boschetarii ăia doi ce stăteau așezați în fund pe trotuar cu niște șepci în față erau, de fapt, niște killeri din Tiraspol. I-am mirosit din prima că nu sunt cerșetori, pentru că eu îi cunosc pe pomanagii ca pe propriile-mi buzunare. Eu de la o poștă pot să-ți spun cine e cerșetor și cine se preface doar. Ăștia nu erau. În afara hainelor, nu aveau nimic altceva din ceea ce au, de obicei, boschetarii. Nimic din specificul lor. Pentru că eu pot s-ți spun și cu ochii închiși cine e cerșetor și cine nu, de la un kilometru, doar atâția ani mi i-am petrecut printre ei, dar ăștia nu erau chiștocari, mi-am dat seama de asta dintr-o privire. Chiar și dacă erau înțoliți în niște haine jegoase și vechi, nu erau. Pentru că, una la mână, nu puțeau. Or, un cerșetor dacă nu pute ca lumea nu e cerșetor. Un cerșetor e cel care nu se spală cu lunile și cu anii nu-și schimbă hainele. Dar unul dintre ei nu numai că nu puțea, dar chiar mirosea a parfum. Nu aș putea să-ți spun a ce parfum, dar m-a izbit în nas un miros dulceag și plăcut. Dar, repet, unde ai mai văzut tu cerșetor să se dea cu parfum? Bine, să zicem că ar fi. Se mai schimbă și pomanagii. Dar unde ai văzut tu cerșetori atletici, cu niște pumni cât niște grenade de mari? Chiar și dacă se îndoiseră spre pământ, se vedea că erau bine legați, iar ochii cu care m-au privit nu erau nicidecum plângăreți și disperați, ba chiar erau reci ca niște lame de cuțit. Unul dintre ei și-a ridicat ochii spre mine când am vrut să-i arunc un leu și privirea lui m-a pătruns până-n stomac, încât au început să-mi tremure picioarele și nu i-am mai aruncat bancnota. Cu o privire ca asta demult nu m-a mai fixat nimeni. Semăna cu a unui boxer. Parcă ar fi vrut să mă spulbere din fața sa, nu altceva. Ce, ne iau de fraieri? Eu din prima i-am mirosit cine sunt. Sunt niște killeri sub acoperire, veniți la Chișinău ca să-i prindă de vii pe Nina Ștanski și Evgheni Șevciuc sau să-i lichideze, dacă nu vor reuși asta.

Nu credeam o iotă din ce-mi spunea Vova, dar totuși îl ascultam cu gura căscată, pentru că toată povestea lui mi se părea a fi fascinantă. Cerșetori, killeri, așa ceva doar în filme mai poți vedea. Dar Vova se făcea că nu vede neîncrederea cu care-l ascultam și continua să-mi vorbească apăsat și pătimaș, fiind ferm convins că avea dreptate.

-Și atunci de ce nu te duci la poliție cu toate bănuielile astea ale tale?

-Am fost, dar nu m-u crezut și m-au dat pe ușă afară.

Nici eu nu-l credeam. Dar nu-l puteam da pe ușă afară, pentru că Vova venise la mine cu o sticlă de vin și și mie tare-mi mai plăcea vinul. Am ciocnit. Am golit paharele și l-am lăsat să-și satisfacă bâzdâcul.

- Cei doi pomanagii, înțelegi, nu se uitau la trecători, ci la vila de peste drum și asta, anume asta, mi-a și trezit aceste bănuieli paranoice și mi-am zis: ăștia nu pot fi hoți, frate, ci killeri.   

Am ajuns și la fundul sticlei și Vova a mers la magazin după o altă sticlă. Rămas singur, deodată, m-am întrebat: dar dacă presupunerile lui sunt adevărate și cerșetorii ăia sunt într-adevăr niște killerii sau kaghebiști din Tiraspol, care chiar în aceste clipe i-au înhățat pe cei doi porumbei și i-au dus peste Nistru sau, nereușind asta, i-au lichidat? Ia să deschid mai repede televizorul, că sigur că deja tot orașul vuiește.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare