Am urcat în tren fără bilet și fără nici un ban la mine. Totuși, am urcat printre ultimii, prinzându-mă de bara vagonului, chiar când trenul s-a urnit din loc. Trenul prindea viteză și eu tot nu mă hotăram dacă să urc sau să sar înapoi pe peron.

-Hai, domnule, ce stai, ce mai aștepți atâta urcă!

-Ești nebun, hai urcă o dată, mi-a strigat un tip și m-a înșfăcat cu mâinile de brațe și m-a tras înăuntru.

Era anul 1992 și trenul în care urcasem pleca din Rostov pe Don, unde am ajuns, după ce am coborât dintr-un alt tren, cu care am venit din Odessa. Pentru că în partea vestică a Georgiei se trăgea pe rupte, trenul făcea un mare ocol. Înconjura Caucazul, și trecea prin Mhackala și Baku. Nașul m-a găsit în curând și m-a rugat să-i prezint biletul.

-Nu am bilet.

-Plătește-mi echivalentul atunci!

-Nici bani nu am.

-Dar unde pleci?

-La Tbilisi.

-Și de unde vii?

-Din Chișinău?

-Și  cum ai de gând să ajungi la Tbilisi fără nici un ban la tine?

Nici eu nu știam cum.

-Da ce te-a făcut să te pornești la Tbilisi pe timp de război?

Nu m-a crezut când i-am spus că nu știam că în Georgia e război. Aștepta un răspuns și i-am spus că merg să-mi iau actele de studii de la Universitatea „Ceavceavadze” din Tbilisi pentru a mă putea transfera în România.

-Ai fost student la Tbilisi?

-Da. Adică mai sunt.

-În ce an?

-În anul patru.

-Și eu ce naiba vrei să fac cu tine? Ai vrea să-mi fie milă de tine și să te las să călătorești fără bilet până la Tbilisi. Niciodată. Va trebui să te dau jos la prima stație.

-Și care e prima stație?

- Budionovsk.

De Budionovsk auzeam pentru prima dată în viața mea și părul mi s-a făcut topor.

-Am niște cărți la mine. Nu v-aș putea plăti călătoria în cărți?

-Ce cărți ai?

-Iată, astea, i-am spus și am scos din geantă cărțile în rusește.

-Bulgakov? Bulgakov e foarte bun, dar l-am citit. ”Doctor Jivago”- splendid roman! Mi-a plăcut foarte tare. Țvetaeva. Mandelștam. Prind de veste că-ți plac poeziile.

-Da, îmi plac.

-Să nu-mi spui că și tu scrii poezii?

-Da, scriu și eu.

-O, poate asta ar fi salvarea ta. Îmi scrii niște poezii de dragoste pentru iubita mea, pentru Clava, și dacă-mi plac, nu te dau jos din tren?

-Aș putea să încerc.

-Să-mi tai nasul dacă te mint, dar dacă nu-mi plac, te azvârl dracului la Budionovsc. Da înapoi cum ai să te întorci?

-O să mă întorc eu cumva.

-Hai apucă-te de scris, dar să știi că dacă nu-mi plac, așa cum ți-am mai spus, îți fac vânt la Budionovsc și mai departe descurcă-te cum ai să poți.

L-am rugat să mi-o descrie pe Clava lui, să-mi spună cum arată, ochii îi sunt albaștri sau verzi, e blondă sau brunetă și alte lucruri de felul acesta, apoi l-am rugat să plece și m-am așternut pe scris. În perioada aia eram îndrăgostit de Lenuța și poeziile alea i le-am dedicat ei. Lenuța îmi îngăduia să-i fac curte, dar nu primea să fim împreună și în poeziile alea mi-am vărsat tot focul. Încercam s-o cuceresc cu textele alea. S-o conving să fie a mea. Înainte de Budionovsk, am auzit un ciocănit în ușă și a intrat conductorul de vagon. Tipul ăla mătăhălos, mai înalt ca ușa.

-Sunt gata poeziile?

-Da, i-am spus, și am început să-i recit poeziile pe care i le-am dedicat Lenuței mele, doar că numele i l-am înlocuit cu al Clavei, fără să îndrăznesc să-mi ridic ochii din foi.

I-au plăcut. I-au plăcut la nebunie. Mi-a înhățat foile din mână și a încercat chiar el să le citească, dar nu-mi putea descifra scrisul. Și m-a rugat să i le dictez, iar el le-a copiat într-un caiet cuvânt cu cuvânt.

Și în felul acesta am putut eu ajunge la Tbilisi, în plin război.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare