Federația Rusă este în cea mai complicată situație a sa de după prăbușirea Zidului Berlinului. După anexarea Crimeii și agresiunea militară din Estul Ucrainei, sancțiunile și izolarea s-au abătut peste Rusia lui Putin, mai grele decât bravează Kremlinul că ar fi, ca impact. Occidentul sub diferitele sale forme – statală, instituțională, UE, NATO – s-a pronunțat pentru crearea condițiilor de descurajare a revizionismului rus la frontiere și pentru limitarea revanșismului unei Rusii ce consideră că a fost păcălită când era slabă și vrea să revină astăzi în prim plan, cu forța, impunându-și interesele percepute pe plan extern împotriva tuturor celorlalte state, cu riscul introducerii unui neo-imperialism în spațiul post-sovietic și a promovării suveranității limitate a noilor state independente, pe baza doctrinei apărării rușilor, rusofonilor și compatrioților cu utilizarea forței militare.

Fenomenul Rogozin scos din practica abordării regiunii

Episodul Rogozin a avut mai multe grile de lectură și a permis lecții învățate pentru Rusia din răzbunarea geografiei, dar a subliniat și limitele pe care le are azi Moscova în a face ceea ce vrea în lume. Mai mult, invectivele și răbufnirile personajului în sine, vicepremier al Federației Ruse, arată clar incapacitatea acestuia de a juca vreodată un rol constructiv în relațiile diplomatice cu terțe state, fiind deja inacceptabil în relațiile Rusiei cu România și Republica Moldova.

Că limbajul acestuia era unul colorat, destinat paginilor întâi ale mediei ruse, era un lucru cunoscut. Așa cum MAE rus știe bine cât a pătimit și cum a trebuit să rânească diplomatic în spatele unui asemenea personaj și a declarațiilor sale iresponsabile, arătând că poziția oficială a Federației Ruse este alta. Însă, dacă Rogozin intră în spațiul ignorării generale și a retragerii sale din spațiile unde fusese folosit pentru zgomot și scandal mediatic, retragerea sa din Guvernul Federației Ruse devine, de asemenea, o obligație pentru o Rusie care dorește să relanseze bune relații cu regiunea noastră.

Redesenarea abordării relației cu Rusia la Chișinău: respect și contextualizare

Pentru Republica Moldova, relația cu Rusia e obligatorie. Însă pentru a face acest pas, trebuie să elimine obligatoriu acea schizofrenie politică despre care vorbeam prin faptul că reprezentarea statului e făcută pe două voci distincte, Igor Dodon nerespectând prioritățile și elementele stabilite de majoritatea responsabilă constituțional de decizie și înlocuind aceste opțiuni cu propriile păreri explicit și ostentativ filoruse.

Limitele mandatului de abordare a Rusiei de către Chișinău, conținutul său trebuie acomodat cu contextul și situația existentă astăzi în mod real în relațiile României/NATO/UE cu Rusia și problemele în relațiile Ucrainei cu Rusia. Dar până la definirea substanțială a acestei relații, e necesară manifestarea de respect al Rusiei pentru statul suveran și independent Republica Moldova și pentru reprezentanții săi. Apoi trebuie făcută integrarea în contextul relațiilor Rusiei cu statele și instituțiile din regiune.

Abordarea României: Descurajare și dialog

Cazul României este diferit și influențează fundamental opțiunile și limitele de mandat ale Republicii Moldova. Întrebările fundamentale pe care și le pune și diplomația de la București, și clasa politică, și experții, sunt: Este cazul să lansăm dialogul cu Rusia? Care sunt limitele acestuia? Este interesată Rusia de un dialog cu Bucureștiul? Răspunsul la setul acesta de întrebări are multiple nuanțe și depinde direct de actorii politici concreți care vor fi îndrituiți să se implice și să decidă să parcurgă acești pași.

O Rusie sub sancțiuni, o Rusie agresivă, o Rusie care are un ambasador la București excesiv de mediatizat și implicat în războiul informațional împotriva României nu este una cu care să te apuci de discuții, și nici momentul prezent nu recomandă acest lucru. A nega însă perspectiva de a dialoga cu Rusia este o impunitate, mai ales în contextul în care abordarea Rusiei convenită la nivelul NATO și UE e dată de instrumentele descurajare și dialog, stabilite la summit-urile NATO de la Newport și Varșovia.

Deci momentul Rogozin și reacțiile Moscovei față de diferitele achiziții de natură militară ale României creează oportunitatea discutării condițiilor și limitelor de mandat a abordării Rusiei de către București. MAE e îndrituit să discute chestiunile curente, consulare, urgente, culturale și educaționale, pe relația cu Rusia. Însă pentru a aborda cu un pas înainte ca și consistență această relație, contează dacă a fost parcurs cu asupra de măsură etapa de descurajare, pentru a putea aborda un dialog la momentul potrivit.

Capcane tactice ale Rusiei: ieșirea din izolare și crearea faliilor în UE și NATO

România nu este interesată astăzi să abordeze un dialog special, structurat, cu Rusia. Nu a construit etapa descurajării decât pe hârtie, iar capabilitățile nu sunt amplasate încă pe teren, capacitățile de producție militare nu sunt funcționale, într-un cuvânt descurajarea nu a ajuns la faza în care dotarea și pregătirea Armatei române, capacitățile sale tehnice și umane să fi ajuns la stadiul în care să fie atât de puternice încât să nu fie nevoie să fie utilizate vreodată. Acesta ar fi ținta descurajării, realizată de țara noastră alături de aliații săi și prezența externă de pe teritoriul național.

Apoi nu cred că Rusia a ajuns la situația de a înțelege sau de a fi atentă măcar la România, deci nu are nevoie de dialog decât pentru a-și nuanța pozițiile. Cât timp Rusia consideră formal România și o tratează drept „păpușa americanilor”, Moscova nu are nevoie să discute vreodată la București, pentru că-și rezolvă problemele la Washington, pe această gândire. Dar poate nu are nevoie de nimic de la București. Când va fi depășită această etapă, va conta și agenda care interesează și Bucureștiul, în relația bilaterală, fără a ieși din spațiul și limitele principiilor, valorilor și credibilității de aliat NATO, partener strategic cu SUA și membru al UE. Iar tematică de dialog bilateral am avea, dar la care Rusia nu e pregătită să răspundă azi decât cu Rogozin și cu invective, desconsiderare și război informațional. Când situația se va maturiza și lucrurile vor evolua, iar respectul la Moscova se va fi dezvoltat, ca și nevoia de a vorbi cu Bucureștiul, vom vedea gesturile de conciliere ale Moscovei în plan concret și abordările serioase în relația cu Bucureștiul.

Până atunci spațiul angajării României pe relația cu Rusia ține de capcane tactice ale tentativei ieșirii din izolare și a creării rupturilor în cadrul organismelor occidentale, UE și NATO. Dar când acest pas va fi depășit, tot oamenii serioși, echilibrați și cu experiență vor trebui să participe la construirea unui mandat de negociere cu Rusia. Până atunci însă, cred că România, ca și Republica Moldova, trebuie să construiască parteneriatul strategic cu Ucraina și să susțină livrarea armelor letale către Kiev, pentru apărarea Occidentului în linia întâi de contact între populațiile cu aspirații și orientări distincte, prooocidentale, versus cele cu orientare pro-rusă. O linie care trece în nordul Crimeii, Estul Ucrainei și la granița cu Belarusul. Înglobând aici pe deplin Republica Moldova unde coerența orientării pro-europene trebuie solicitată cu exigență de către România în termenul cel mai scurt.