Președintele Republicii Moldova, Igor Dodon, a decretat, mai săptămâna trecută, anul 2018 Anul Ștefan cel Mare în Republica Moldova. Apropriindu-și această sărbătoare, alocă fonduri de la buget și cu un comitet de organizare major, pregătește sărbători comemorative pentru celebrarea unui decretat An Ștefan cel Mare la Chișinău și în întreaga Republica Moldova.

Până aici nimic ieșit din comun. Ba chiar un gest salutar, care ar trebui aplaudat pentru că iată, după ce s-a dat cu fundul de pământ cu poziții pro-ruse, Igor Dodon alege un simbol care unește români și moldoveni, oricum s-ar autoidentifica majoritatea cetățenilor din Republica Moldova, ba mai mult, alege personajul declarat cel mai iubit personaj istoric în România și, în același an al studiului, cel mai iubit personaj istoric de către cetățenii Republicii Moldova.

O asemenea celebrare ar fi, deci, un semn de normalitate și unitate, în alte condiții. Din păcate, numai unitatea și istoria comună, respectiv identitatea comună, limba comună, cultura comună nu stă în capul lui Dodon și în conceptul din spatele sărbătorii. Din contra. Într-un semn de mimetism și recădere în moldovenismul vetust al perioadei staliniste, care a dus la apariția RASSM cu capitala la Tiraspol pe teritoriul ce conținea și părți ale Ucrainei, în 1924, respectiv a teoriei moldovenismului sovietic al lui Artiom Lazarev, în 1975, Președintele pro-rus al Republicii Moldova crează o sărbătoare din pământ, din iarbă verde, cu tentația de a și-l apropia pe Ștefan cel Mare exclusiv de Republica Moldova sau de virtuala Moldovă Mare și de a contrapune, astfel, în oglindă, sărbătorile și comemorările din anul 2018 din Republica Moldova celor din România, respectiv festivitățile Centenarului Statului Național Român Unitar care ar trebui să aibă loc și în stânga Prutului.

Deci, imitând pas cu pas acțiunile pe care le face România în întâmpinarea lui 1 Decembrie 2018, aleasă și Ziua Națională a României, Igor Dodon inventează peste noapte un An Ștefan cel Mare contrapus Anului Centenarului. E și o replică la „vechimea” Republicii Moldova, revendicată de moldovenism nu de la 1991, 27 august, ci din perioada principatului medieval Moldova, contrapusă unei variante de stat modern român plasată de istoriografia moldovenistă la Regulamentele organice – prima Constituție a Principatelor române 1821-1829 - la Unirea Principatelor de la 24 ianuarie1859, sau chiar la 1 decembrie 1918. Deci la România Modernă și intrarea în Epoca Contemporană.

Evident că abordarea e un gest cel puțin neprietenesc, dacă nu ar acoperi chiar abordările ofensive și gratuite, ce reflectă vechile înclinații moldoveniste ale lui Dodon. A contrapune unui stat național contemporan(1 decembrie 1918) sau unui stat român modern(secolul 19) un principat medieval, parte a Țărilor române și cu istorie comună de peste 2000 de ani, de la Burebista, Decebal și romanizarea anilor 100-273 ale ocupației romane, este pe deplin un gest de aberație istorică și de forțare politică. Dodon nu recunoaște România decât după de Basarabia a fost ocupată de ruși, în 1812. Restul nu mai contează. Pentru că regiunea Moldovei de Est de unde se revendică în teoria moldovenismului Republica Moldova era deja la ruși. Din contra, 1 decembrie 2018 este o înfrângere pentru ruși și nu o reparație istorică și statul național unitar român este expresia acestei înfrângeri în egală măsură cu cea resimțită de Ungaria la Trianon, când a fost consemnată oficial România Mare.

Pe de altă parte, lucrurile sunt mult mai clare la nivelul personajului ales. Ștefan cel Mare și Sfânt a luptat și a ctitorit biserici, și a durat cetăți în dreapta Prutului. Dacă despre călătoriile sale la Cetatea Albă există date controversate, în ceea ce privește călătoriile sale pe actualul teritoriu al Republicii Moldova nu există consemnări documentare. Cetatea de scaun a fost Suceava, e înmormântat la Putna, toate cetățile de scaun ale domnitorilor moldoveni au fost în dreapta Prutului, iar capitala modernă a Moldovei, Iașul, este locul unde s-a decis unirea principatelor. În plus, chiar înainte de 1600, la prima unire a principatelor, nu s-a pus problema ca vreun locuitor al Țărilor române, inclusiv Transilvania, să-și pună problema că nu aparține aceluiași neam, românesc.

E ca și cum am spune Germaniei sau Italiei, cu referire la perioada medievală, că Hamburgul și Munchenul nu aparțin Germaniei sau că Piemontul și Latiumul sunt regiuni care provin din state diferite pentru că în Evul Mediu construcția statală nu era desăvârșită. Dar aici argumentele istorice sunt ne neignorat.

Și la nivel politic, și cu bătălia de istoriografii, moldovenismul vetust și retrograd a pierdut până toate bătăliile. Și în 1924, și în 1975, adică în perioada bolșevică și sovietică, el nu s-a putut înrădăcina pentru simplul motiv că istoricii sovietici ruși, ucraineni și din RSS Moldovenească au diferențe de abordare ireconciliabile și se contrazic singuri. Nici în 1994, la Congresul Casa Noastră Republica Moldova, nici la revenirea moldovenismului lui Voronin, în 2001, cu Legea Concepției Politicii naționale, nu a existat nici un fel de susținere temeinică, legitimă, logică, istorică a moldovenismului, care a pierdut constant pe toate fronturile. Nu mai vorbim despre faptul că Artiom Lazarev și Vasili Stati, chiar, au avut ceva mai multă școală decât urmașii lor într-ale teoriei moldovenismului, același Vasili Stati de la dicționarul româno-moldovensc încoace sau Victor Stepaniuc și alți epigoni.

De aceea zic că reînvierea moldovenismului în 2017, pentru un nou val de tineri, este, de asemenea, o întrepărindere sortită eșecului. În primul rând pentru că-i împinge pe cei mai tineri și mai puțini tineri la cărțile de istorie. Și, deci, către adevărurile existenței unui singur neam românesc, trăitor în provincii istorice, din care unele au fost amputate teritorial. Dealtfel, însăși Independența de stat a Republicii Moldova e întemeiată pe denunțarea Pactului Ribentropp-Molotov, care a dus la anexarea Basarabiei de către sovietici. Identitatea românească, limba română, istoria României, cultura și spiritualitatea comună sunt baza legitimității revendicării rupturii RSSMoldovenească de URSS și a declarării independenței de stat a Republicii Moldova.

De aceea celebrarea lui Ștefan cel Mare și Sfânt în Republica Moldova, în 2018, ca formă de contrapunere Centenarului Statului Național Unitar Român, este o împietate. Nu are nici o legătură cu istoria și celebrarea anilor petrecuți de la naștere sau moartea sa, e doar un pretext de vehiculare a teoriilor moldovenismului. În calitate de român, moldovean și ieșean totodată, prețuiesc toate identitățile mele, dar nu pot să consider că identitatea mea locală sau regională ține loc de identitatea națională.

În plus, la fel cum câinele dă din coadă, nu coada din câine, nici revendicarea unei eventuale unități moldovenești de către mințile înfierbântate din Republica Moldova nu poate ține loc decât eventual de noi probleme, Chișinăul revendicând concomitent teritorii de la singurii săi doi vecini, ambii mai importanți și mai solizi, cu o mai mare greutate strategică și o orientare pro-europeană și euroatlantică asumată. Și asta când partea din principatului românesc Moldova, ce se află azi pe teritoriul statului român, după unirea consimțită și reluând Unirea lui Mihai Viteazul la 1600, este de două ori mai mare teritorial și de mai bine de două ori mai populată decât Republica Moldova, în timp ce restul principatului Moldova rămas în cadrul statului ucrainean este cel puțin la fel de important teritorial și ca populație ca Republica Moldova. Istoria a adus românii moldoveni în trei state, dar identitatea românească comună nu poate fost negată niciodată.