Refuzul unor partide de opoziție și al unor ONG-uri de a participa la dezbaterile publice este în spațiul ex-sovietic un obicei rusesc pe care l-a introdus Elțîn și l-a perpetuat cu succes Putin. Și nici nu-i de mirare. Toți liderii de la Kremlin de după dispariția URSS sunt o emanație ori a nomenclaturii de partid, ori a KGB-ului.

Fără dialog

Niciunul dintre ei nu s-a ridicat în vârful piramidei într-o luptă dreaptă. Putin, ca și Elțîn, nu s-a impus ca politician prin sine însuși. Pe propria-i răspundere. Ambii sunt actori de carton, creații artificiale, încropite  de tehnologiile electorale ale Kremlinului în condiții de maxim confort,  în absența unei competiții politice autentice.

La Chișinău, detestabila și antidemocratica uzanță rusească a fost preluată de Vladimir Voronin în 2001. Acesta a înghețat orice dialog între putere și opoziție, îngropând noua cultură a confruntării politice care începuse a-și croi drum sub Snegur și Lucinschi.

De bine de rău, primul președinte al Republicii Moldova și succesorul său învățau să discute în public cu rivalii lor politici. Mai mult decât atât. În campania pentru alegerile prezidențiale din 1996, cei doi s-au duelat direct într-o dezbatere televizată.

N-au fost întotdeauna la înălțime. Își spuneau cuvântul prejudecățile sovietice. Le lipseau și experiența, și cultura politică. Cu toate acestea, aparițiile lor publice, în ciuda tuturor defectelor, erau vii și inconfundabile.

Înapoi cu ani în urmă

Vladimir Voronin a aruncat Republica Moldova înapoi cu mulți ani în urmă, înghesuind și economia, și justiția, și administrația publică, și întreaga viață politică în tiparele moarte ale puterii sovietice. A reușit să-și creeze până și un caricatural cult al personalității, obligând toți demnitarii să aibă în birourile lor portretul său, o practică penibilă, incompatibilă cu democrația.

 Deși slobod la gură, președintele comunist fugea ca de ciumă de polemicile libere și neînscenate. El își ștergea picioarele de rivalii săi doar în lipsa lor, când aceștia nu puteau riposta. Profitând de faptul că își subordonase puținele televiziuni care existau până în anul 2009, prefera să se producă de unul singur în fața camerelor de luat vederi pentru a face glume nesărate pe seama opoziției.

Voronin, cu voie sau fără voie, a imitat modelul Putin de regim politic. Și-a încropit o opoziție de buzunar în persoana lui Iurie Roșca, adversarii autentici fiind băgați la zdup sau scoși pe necarosabil. Rarele discuții în mandatul său aminteau de cele de pe vremea lui Stalin în chestiunea geneticii sau lingvisticii care se încheiau odată cu apariția în gazeta Pravda a unui articol devastator  pe marginea problemei abordate. Tocmai de aceea, așa-zisa masă rotundă cu caracter permanent, convocată, în martie 2003, la insistența Consiliului Europei, îndărătul căreia Voronin pregătea în secret semnarea planului Kozak, a eșuat lamentabil.

În căutarea tribunei

Atuul noilor jucători politici care au apărut în ultimii ani de guvernare comunistă era deschiderea pentru dialog, capacitatea de a înfrunta oponentul într-o dezbatere publică. Dorin Chirtoacă, Mihai Ghimpu,Vlad Filat, iar mai târziu și Marian Lupu erau mereu în căutarea unei tribune de discuții libere.

 Este adevărat ca, odată cu accederea la putere, ei s-au considerat, pesemne, infailibili și foarte descurcăreți, uitându-se adesea de sus la concurenții politici. Treptat și-au pierdut flerul de comunicatori, au renunțat la dialog, mulțumindu-se cu niște monologuri late și acre. Acesta a fost unul din factorii care le-a știrbit credibilitatea și le-a diminuat popularitatea în mijlocul electoratului.

În consecință, chestiunea împrospătării efective a clasei politice, a adaptării ei la era informațională și noile strategii de comunicare este astăzi la fel de acută ca acum zece ani. Deficitul de competiție politică  reală din ultimele două decenii și jumătate în condițiile sistemul de vot pe liste închise a condus la promovarea în jocul politic nu a personalităților, cu a ierarhiilor de clanuri care se reproduc pe sine continuu. Voronin i-a născut pe Dodon și Lupu, Lucinschi pe Filat și Șor, ș.a.m.d.

Serviciul de resurse umane

În prezent, avem nevoie de multiple și informale platforme de dezbateri, întrucât acestea generează nu doar idei creatoare și îndrăznețe, ci și oameni noi și promițători. Atâta timp cât partidele își reeditează propriile linii de comandă  fără să construiască personalității politice competitive, anume schimburile de opinii, discuțiile publice trebuie să funcționeze ca un fel de serviciu de resurse umane pentru scena politică.

În această situație, absolut bizar mi se pare faptul că Maia Sandu, Viorel Cibotaru și alți lideri ai opoziției se comportă precum Voronin și guvernarea comunistă de altădată. Când un președinte ca Elțîn care bea cât șapte  sau un lider autoritar ca Putin care se consideră buricul pământului refuză cu emfază dialogul cu opoziția, acest fapt nu are nicio scuză, dar poate găsi înțelegere, totuși.

Numai că astăzi la Chișinău nu puterea, ci opoziția se eschivează de la o dezbatere publică. Această atitudine frizează absurdul. Mai cu seamă că adevăratul destinatar al oricărui dialog politic este cetățeanul. Alegătorul.  E ca și cum amorezatul ar refuza să-i facă iubitei o declarație de dragoste.

Față-n față

Evitarea unor dispute publice mai putea fi înțeleasă când acestea se derulau preponderent în incinta Parlamentului sau sub auspiciile puterii. Iată însă că de câteva luni bune dezbaterile sunt organizate de reprezentanți ai societății civile sau ai presei (Promo-Lex, IPN, Radio Moldova). În plus, acestea se desfășoară cu susținerea  Fundației germane Hanns Seidel.

În ultimul timp, ce-i drept, trimișii PAS, PLDM sau PPDA au participat la unele dezbateri. S-au eschivat însă să se confrunte direct cu reprezentanții puterii. De ce Maia Sandu să nu se întâlnească față în față cu Vlad Plahotniuc,  de exemplu, iar Viorel Cibotaru cu Andrian Candu? Am asista la niște polemici lămuritoare în multe privințe.

Neglijarea  dialogului opoziției cu puterea este contraproductivă. Generează speculații, incită spiritele, produce noi fracturi sociale, polarizând și mai mult societatea, după cum a scris recent pe o rețea socială deputatul Valeriu Ghilețchi. Procedând astfel, PAS, PLDM și alte partide par să fie tentate să transforme confruntările de idei în lupte de stradă.

Renunțarea Maiei Sandu la dezbateri publice cu oamenii guvernării este cu atât mai stranie cu cât ea are o obligație neonorată față de electoratul ei încă din alegerile prezidențiale când a pierdut confruntarea cu Igor Dodon. Candidatul socialiștilor a reușit atunci să-i impună propria agendă politică, bazată pe slăbiciunile și gafele monumentale comise de fostele guvernări democratice, ceea ce a constrâns-o să adopte o poziție defensivă, fapt soldat până la urmă cu pierderea scrutinului.

Liderul PAS are posibilitatea să se revanșeze cel puțin parțial. Să convingă opinia publică  că reforma electorală la ora actuală este inoportună. Și totodată, să explice, împreună cu Viorel Cibotaru, de ce în 2013, când PLDM a votat în Parlament adoptarea sistemului electoral mixt, schimbarea era  binevenită, iar astăzi nu.

Pe urmă, disputele cu puterea i-ar aduce mai multă vizibilitate. Ar ajuta-o să producă evenimente de presă. Oricum, moda rusească de a refuza dialogul nu-i stă bine.

Sfântul Augustin scria că în tinerețe nu izbutea să-l întâlnească în sufletul său pe Dumnezeu, deoarece „eu eram în afara mea, Tu înlăuntrul meu”. Maia Sandu creează impresia unei persoane luminate și pătrunzătoare, dar atât de aeriene și exterioare sie însăși în viața politică, încât se vede că deocamdată nu s-a întâlnit pe sine.