M-a trezit o voce de la radio, care zicea că artileriștii ruși din Transnistria se pregătesc de război. Cineva din compartimentul vecin asculta radio cu voce tare și eu am sărit supărat din pat, lipăind pe podea în căutarea papucilor, dar ei puțeau așa de tare că m-am apucat cu mâinile de nas.

 -Papucii ăștia îi las aci, i-am spus Iuliei și mi-am încălțat pantofii. Îi las aici.

-Îi lași? m-a întrebat Iulia. Sau îi arunci?

-Nu. Pur și simplu îi las aici, în compartiment, i-am zis eu și i-am împins cu piciorul sub cușetă. În București o să-mi cumpăr alții.

-Am simțit și eu că put, dar mi-era jenă să-ți spun. Oare cum de nu am simțit asta când am plecat de acasă?

-Pentru că întârziam.

Trenul a scrâșnit din roți și s-a oprit. S-au auzit ciocănituri în ușă și vocea conductorului mi s-a împlântat în urechi.

-Am sosit, grăbiți-vă să ieșiți.

Ne grăbeam și acum, ca și în urmă cu o zi când ne-am pornit din Chișinău la București.

-Iulia, eu am să iau valizele astea, iar tu gențile alea. Ai să le poți duce?

-Da, sigur că da.

Larmă de glasuri pe coridor. Lumina soarelui m-a izbit în ochi când am deschis ușa. Ne-am scos și noi bagajele din cabină, încolonându-ne  în urma călătorilor care străbăteau culoarul unul după altul. Pentru că aveam prea multe genți, am ieșit ultimii, zoriți de conductorul acela cu ochii cârpiți de somn, care se temea să nu plece trenul cu noi, în depou. Și, într-adevăr, îndată cum am coborât pe peron, trenul s-a urnit din loc.

Iulia și-a aprins o țigară, trimițând rotocoale de fum după trenul care se îndepărta, iar eu rânduiam gențile și valizele. Nu-mi găseam geanta în care am băgat computerul. I-am spus asta Iuliei și a căutat-o și ea, dar nici ea nu a găsit-o. Nu era în grămada de genți de pe peron. Iulia și-a strivit țigara sub talpă.

-S-o fi uitat oare în tren?

-În altă parte nu aveam unde.

În computerul acela însă erau toate textele mele, inclusiv noile mele manuscrise, și nu mă puteam împăca cu gândul că l-am pierdut. Trebuia să-l caut.  Dar unde? Am rugat-o pe Iulia să păzească mormanul acela de genți și eu m-am dus la informații, ca să aflu cum să ajung în depou, unde a fost tras trenul nostru. Mi s-a spus. Împreună cu Iulia, am cărat la camera de păstrare a bagajelor gențile și valizele noastre, după care am plecat să ne căutăm trenul nostru, în depou. Am mers cu un alt tren. Am ciocănit la ușă și la geam a apărut conductorul acela cu ochii cârpiți de somn, care a crăpat supărat ușa.

-Ce s-a întâmplat?

-Ne-am uitat computerul în compartiment.

Coductorul a dispărut, ca să revină peste câteva minute cu o geantă neagră.

-Aici e computerul dumneavoastră?

Am deschis-o.

-Da, aici e.

-Dar ați mai uitat ceva, mi-a spus conductorul, și mi-a înmânat și papucii ăia ai mei care puțeau îngrozitor și de care am încercat zadarnic să scap. Din spatele lui răsuna o voce la radio care zicea că artileriștii ruși din Transnistria se pregătesc de război.

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare