Cei care veneau să vadă spectacolul „Oamenii nimănui”, montat la Teatrul „Eugene Ionesco”, de Vitalie Drucec, după o piesă omonimă de-a mea soseau și cu o oră înainte pentru a găsi un scaun liber. Spectacolul se juca cu oameni stând în picioare în culoarele dintre scaune, iar lumea tot sosea și sosea. Plasatoarele erau măturate de valul de spectatori și directorul a chemat ( de câteva ori) poliția pentru a putea închide ușa și pentru a putea începe spectacolul. Dar, lumea, oricum, nu voia să plece, mai sperând într-o minune. Erau atât de mulți oameni că nu mai aveai unde să arunci un ac în foaierul teatrului de la etajul unu sau de la parter. Spectacolul se juca déjà de o jumătate de oră, dar nimeni nu pleca, sperând să prindă măcar sfârșitul.

În fiecare zi, teatrul pur şi simplu era asediat de specta­tori, precum erau luate cu asalt altădată băcăniile, în care se vindea salam sau pâine. Pentru a intra în sală, unii spectatori s-au ascuns, de exemplu, în budă, unde au stat o jumătate de oră până a început reprezentaţia. Am fost surprins să-l aud pe un spectator spunându-i plasatoarei că e invitatul lui Dumitru Crudu, cu toate că eu nu-l cunoşteam personal  şi nu-l mai văzusem până atunci niciodată. După aia, ne-am împrietenit.

În spectacol se intersectau trei linii de subiect, iar oamenii nu erau împărțiți în răi și buni. Da,  la început, italienii păreau a fi foarte fericiți, iar basarabenii extrem de nefericiți, apoi lucrurile se amestecau încât nu mai știai cine e fericit și cine nu. Basarabenii descoperind treptat că și italienii aveau dramele lor. Ei au fugit de de acasă ca să scape de nefericire și au dat peste niște italieni care,și ei, erau foarte nefericiți, adevărat că din alte cauze, dar tot nefericiți erau.

Mulţi dintre spectatori erau de-adevăratelea oameni ai nimănui. Adică foarte necăjiți. Visând să fugă în Italia, pentru a scăpa de propria lor nefericire. Probabil, de asta au și venit la spectacol, ca să descopere metode pentru a fugi din țară ( pe atunci nu puteai pleca nicăieri fără viză).  Dacă nu i-ar fi interesat tema, nu ar fi venit nici la spectacolul meu, așa cum nu se duceau nici la alte spectacole. Majoritatea voiau să plece. Acum, după ce au trecut atâția ani de când am scris acea piesă în care susțineam sus și tare că nefericirea nu are granițe și naționalitate, mă întreb oare câți dintre cititorii ei au realizat pe propria lor piele adevărul ăsta?

Nu știu. Un singur regret am că această piesă a mea- atât de actuală și azi- azi nu se mai joacă deloc.