Bălţi (sau Bălţii, cum spuneau interbelicii, cu o logică ceva mai fermă – număr de oameni, comunitate etc. – decât modificarea operată ulterior de Academie) îşi serbează azi hramul oraşului. Nu fac parte din  habotnicii care sunt gata să te boxeze la sânge (expresia e a lui Arghezi), dacă nu li te încadrezi în tabieturi, mai ales că, născut în perioada sovietică, am încă vie – helas! – în reminiscenţă febra prilejuită de deni pobedî, 7 octeabrea  şi alte saturnalii menite să mai bată un cui în capetele şi aşa bine îndoctrinate.

Unde mai pui că între timp şi Biserica – prin purtătorii săi de sutane – a călcat prin destule străchini: hramul nu mai e demult un prilej de cuminecare (şi de înălţare sufletească, da, da, chit să sună al naibii de decorativ), ci o măsură, vorba admnistraţiei publice locale, la care trebuie să pui os financiar şi organizatoric. De finele inginerii pe care le pune discret în valoare (fiindcă banul, chiar de hram, tot ochiul dracului rămâne) nu mai spun: se subînţeleg, nu mai scandalizează pe nimeni (şi încă în ţara în care se fură cu miliardul, sacul proverbial rămânând la mii de leghe în trecutul rapturilor naive, de pe deal ori de la sklad).

Fiindcă am oareşice contiguitate cu „oraşul din infern” (vedeţi Geo Bogza, Basarabia, ţară de pământ: teribilă carte de reportaje scrise prin anii ’30 ai secolului trecut, când, tânăr, venise încoace într-o deplasare de câteva săptămâni), am listat pe Net să văd cum au fost potrivite lucrurile anul asta. Nu e un fleac: meşteşugul distracţiei face parte, chiar dacă tacit, din fişa de post a edilităţii: panem et circenses, pâine şi circ, lumea cerea încă din antichitate. Aşa că m-am uitat pe site-ul Primăriei. Acolo, cuminte, e reprodusă o dispoziţie a primarului, componenţa comitetului organizatoric, un plan de pregătire, un program de acţiuni dedicate aniversării a 596-a a oraşului Bălţi – Hramul Sf. Nicolae etc.: funcţionarii şi-au luat misiunea în serios. Nu ştiu, ce-i drept, fiindcă sunt departe acum de localitate, cum au fost transpuse proiectele respective. Dar e hram, sărbătoare, chefliii nu mai stau să colaţioneze idealul în materie de zaiafet citadin cu ce au migălit nişte oameni, în definitiv nevolnici (chit că Usatîi e departe la Răsărit, de-l vedem numai pe Skype şi Facebook, ca pe un duh impalpabil care, totuşi, ni se arată).

Se va spune că sunt meschin,  chiţibuşar, că fac exces de pedanterie (hai că încă mai puteţi băga etichete): le primesc pe toate, dragilor, fiindcă fac parte dintre mohicanii pe cale de dispariţie, care mai cred în frumuseţea nepământească a unui acord făcut în cunoştinţă de cauză şi a termenilor folosiţi la locul lor (sau, cu vorba regretatului Valentin Mândâcanu: în cuvântul potrivit la locul potrivit).

Dar, zău, când afli că oamenii din oraşul în care ai văzut şi tu cândva lumina zilei îşi propun „definitivarea persoanelor responsabile pentru primirea şi participarea delegaţiilor oficiale”, când te prinzi, apoi, că gogomănia asta e urmată de „definitivarea persoanelor responsabile pentru participanţii marşului la sărbătoare”; când vezi că tribună face subit, dând cu tifla urâcioaselor (nu-i aşa?) norme ortografice ale Academiei Române, pluralul tribuni; când, în fine (deşi lista e, vai, mult mai lungă) dai peste tocmai trei cazuri oblice la rând („organizarea înştiinţării conducătorilor întreprinderii”!), începi să te întrebi pe bune ce este democraţia în lipsa gramaticii...

Nicolae Manolescu scria odată (sunt ani la mijloc), evocând bâlbele şi incoerenţele lui Nicolae Văcăroiu, pe atunci prim-ministrul României, că vorbim precum gândim şi că o deficienţă ici capătă implicit o expresie colo. Nu e o noutate: psihiatria ştie de ce. Nou, ba chiar inedit e că am uitat-o cu desăvârşire şi îi dăm cu definitivarea persoanelor şi în actele oficiale, spre stupoarea sau, mai curând, dezgustul posterităţii.

Dar posteritatea e hăt în veacul de apoi şi nu se ştie dacă mai vine, la câte focoase nechează acum în lese. Avem plan de măsuri, expoziţie-târg, expziţie-vânzare de bucate tradiţionale, alai de sărbătoare şi recital susţinut de fanfară? Avem. Pă, să moară grămăticii, că o dată pe an e hramul.