Cu Lupul sub bluză, Anastasia mergea între mama și tata, cât mai departe de ochii soldaților ruși care alergau după ei sau pe lângă ei, strigând:

-Mai repede, hai mișcați-vă mai repede, dobitoace ce sunteți.

Soldații îi izbeau cu paturile sau cu țevile armelor în spate sau în coaste, împingându-i spre camioanele din capătul drumului. Ei nu mai erau ultimii. Îi îmbrânciră în drum și pe mama și tata Dianei și acuma aceștia încheiau coloana celor săltați la miez de noapte de soldații ruși. Prietena ei însă, probabil, reuși să fugă, pentru că nu o vedea alături de părinții ei. O fi aflat ei de undeva că vor fi ridicați și au trimis-o la vreo rudă din vreun alt sat. Ai ei însă nici nu bănuiau că vor fi deportați în Siberia, de asta și se culcară liniștiți aseară. De cum auzi primele împușcături în curtea lor, Anastasia reuși să-l bage pe Lupul sub bluză, trăgând nădejdea că soldații nu o să-l observe și o să-l poată lua cu ea, în Siberia.

Un soldat o izbi pe mama ei cu patul automatului în spate și mama căzu în mijlocul drumului. Ai lui Munteanu și ai lui Popa îi ocoliră și tata o apucă pe mama de braț și o ajuta să se ridice, când un alt soldat în pocni și pe el cu un bocanc în spate și căzu și tata lângă mama. Iar între ei căzu și Anastasia, fără ca cineva s-o fi lovit. Căzu însă pe burtă și mai nu-l strivi pe câinele ei drag, care țâșni de sub ea și se ghemui la picioarele ei.

- Al cui e câinele ăsta, striga soldatul rus?

- Al meu, bolmoji fetița.

- Și ce vrei să faci cu el?

- Să-l iau cu mine.

- Tu ești, nebună, fetițo, zbieră soldatul. Era singurul soldat care știa românește. Care vorbea în română cu ei. Cum să-l iei cu tine?

Fetița îl luă în brațe și se porni alături de mama și de tatăl ei spre camionul din fața lor.

- Stai, strigă soldatul. Lasă câinele jos, și cum fetița nu voia să-l asculte, se repezi spre ea și-i smulse câinele din brațe, iar Lupul îl mușcă de mână.

De cum câinele îl mușcă de mână, soldatul îi dădu drumul și animalul o țâșni printre picioarele oamenilor. Soldații uitară de deportați și fugiră după el. Fiind însă întuneric, iar câinele negru, nu aveau cum să-l depisteze și trăgeau la plezneală în toate mogâldețele care treceau pe drum sau pe câmp, omorând gâște, găini, cai, oameni sau câini. Împușcaseră toți câinii din sat, dar nimeni nu era sigur dacă Lupul scăpase sau nu. Asta le-ar fi putut-o spune doar Anastasia și doar dimineață. Inima Anastasiei îi spunea că a scăpat. Au fugit și unii dintre deportați, Pe unii i-au prins și i-au împușcat ca pe niște câini, în fața tuturor celorlalți deportați. Părinții Anastasiei sau fetița însăși n-au încercat să fugă. În vânzoleala aia generală s-au împușcat și soldații între ei și fu ucis și soldatul mușcat de câinele Anastasiei. Comandantul lor își revărsă mânia pe oameni și-i bătură pe toți măr. Soldații îi înconjurară și-i izbeau în tâmple sau în ceafă cu paturile automatelor până îi omorâră pe toți. Inclusiv pe Anastasia sau pe părinții ei. Pe nimeni nu cruțară. Îi omorâră pe toți. Doar o singură ființă rămase vie. Câinele ăla negru pe care fetița voia să-l ia cu ea în Siberia. Acesta se ascunsese în mărăcinișurile din hățișurile de nepătruns de pe partea cealaltă a dealului, cu botul pe labe, ascultând ce se întâmplă în sat. După ce soldații plecară cu camioanele goale, el reveni în sat și se ghemui la capul Anastasiei și scheună până dimineață.