Ieșisem din oraș cu o sută douăzeci de kilometri la oră, dar, oricum, mi se părea că merg prea încet și am apăsat pe accelerator și mașina parcă zbura spre pădurea din vale, care de aici nu se vedea. Șoseaua era pustie și eu nu voiam decât un singur lucru ca să trec de linia orizontului, pentru a coborî panta și a intra în hățiș. La fiecare cotitură, pistolul mi se mișca în buzunar ca laba piciorului într-un pantof cu câteva mărimi mai mari. Voiam să ajung cât mai repede în mijlocul pădurii pentru a o termina odată și pentru totdeauna cu toate. Un glonț în tâmplă, doar asta îmi doream cel mai mult în acele clipe. Nu mai aveam pentru ce trăi. Nu mai exista nimic care să mă motiveze să mai ies din casă și să mai vreau să mai fac ceva.

Odată intrat în pădure, am micșorat viteza. Dacă aș fi gonit cu aceeași viteză, m-aș fi putut izbi în orice copac, dar eu nu voiam ca lumea să creadă că am murit într-un banal accident de mașină, din cauza vitezei prea mari. Alesesem să-mi trag un glonț în tâmplă, pentru ca toți să afle că o făcusem în cunoștință de cauză, voluntar, știind prea bine ce fac.

Am oprit mașina în crucea drumului și am ieșit afară. Mi-am rotit ochii în jur ca să aleg locul unde să-mi pun capăt zilelor. M-am pornit printre copaci, dând crengile într-o parte, când am auzit un zgomot. Acolo unde eu aș fi vrut să-mi trag un glonț în tâmplă, o fată stătea sprijinită cu mâinile de capota mașinii și un tânăr cu pletele în vânt o pătrundea pe la spate. Mi-am băgat pistolul în buzunar
și m-am furișat îndărăt. Nu voiam să am și martori. Ei erau prea prinși de ceea ce făceau și nu m-au văzut. Ea gemea și el se izbea în ea când o pătrundea, răspândind un plescăit în jur, ca atunci când intri în mare. Nu-mi imaginez cum au intrat cu mașina printre copaci și nu-mi închipuiam cum vor ieși de acolo. Din drum însă mașina lor nu se vedea. Am ieșit din nou pe șleau și m-am îndreptat
spre mașina mea. Mi se părea că pe tipul acela îl cunosc de undeva. Oare nu e poet? Oare nu e poetul acela care scrie atât de încurcat încât nimeni nu-l înțelege?

Am urcat în mașină ca să-mi caut un alt loc unde să-mi zbor creierii. Un loc unde să nu fie nimeni. Un loc cât mai departe de sihla unde se futeau cei doi. Dacă tipul acela era poetul la care mă gândeam, atunci înseamnă că în acele secunde el îi punea coarne soției sale, o scorpie cum numai e alta în tot orașul nostru. Nu-i plăceau filmele mele și m-a ras într-o revistă de cultură.

Mânam mașina spre inima pădurii, fiind din ce în ce mai hotărât să-mi iau zilele. Filmele mele nu se bucurau de succes. Scenariul noului meu film fusese respins. Nevastă-mea îmi cerea să mă mut în altă parte. La televiziune se făcuseră reduceri
și am fost măturat de acolo.

Pe unde mergeam eu se zăreau urme proaspete de roți, făcute, probabil, de cei doi amanți. După o cotitură, am virat la stânga și am frânat brusc evitând în ultima clipă să calc un câine. Am ieșit din mașină. La doi pași în fața mea schelălăia un câine. Dacă nu aș fi fost un șofer atât de bun, probabil, că l-aș fi putut călca și ucide. Câinele era rănit. Cu botul însângerat, mă privea jalnic. Îi era năclăit de sânge și un picior și eu mi-am dat seama că l-au accidentat cei doi. Dar l-au lăsat în mijlocul drumului, acolo, unde l-au și lovit și s-au dus mai departe, ca să facă dragoste. Câinele gemea stins. Avea labele legate. Probabil că stăpânii lui l-au abandonat acolo, ca să nu se mai întoarcă niciodată acasă. Se lăsa întunericul. Cu siguranță că atunci când cei doi vor pleca din pădure o să treacă din nou pe aici și o să-l calce.

M-am apropiat de câinele acela cu pistolul în mână. Mă gândeam să-l împușc mai întâi pe el și apoi pe mine. L-am îndreptat spre el, cu degetul spre trăgaci, când câinele și-a răsucit capul spre mine și m-a privit. Aveam impresia că-și dădea seama ce vreau să fac. Mă privea atât de jalnic. Botul îi era însângerat. Îmi urmărea fiecare mișcare. O rază de soare se strecură printre copaci și-i lumină
față. Un câine ca acesta am avut și eu în copilărie. Cu pistolul în mână m-am întors spre mașină și am deschis portiera. Am scos o franzelă. O cumpărasem dimineață și nu o mâncasem. Am rupt jumătate și i-am aruncat-o câinelui și el începu s-o mănânce. I-am aruncat-o ca să nu mă privească, pentru a-l putea împușca. Dar el nu se atinse de pâine și mă privi. Se târî spre mine, cu picioarele
legate.

El era singur și eu eram singur. El voia să trăiască, iar eu voiam să mor. El fusese abandonat în pădure, dar pe mine mă abandonaseră toți și toți mă neglijau. El mă privea cu niște ochi drăgăstoși. Mânca pâinea pe care i-am aruncat-o. O mânca
atât de lacom. O mânca și mă privea. Mă privea și se târa spre mine, până când îmi atinse vârfurile pantofilor și începu să mi le lingă. Mi se culcă pe picioare, însângerându-mi pantofii. Îmi linse mâna în care țineam pistolul. El își găsise stăpânul pe care-l căuta. L-am luat în brațe și l-am dus la mașină și l-am culcat pe scaunul meu, umplându-l de sânge.

Apoi am luat pistolul și l-am aruncat departe-departe într-un mărăciniș și am luat câinele în brațe și m-am așezat la volan. Cu câinele acela în brațe, am mânat mașina spre ieșirea din pădure. ​