Am trăit s-o văd şi pe asta: Dodon de-a dreapta lui Putin, în tribuna din Piaţa Roşie. Totul a devenit nu ştiu cum din carton, inclusiv maleficul de la Kremlin, care nu-şi putea trage (aşa-zicând, fiindcă Dodon s-a dus sfoară într-acolo, pe aripile propriei sale megalomanii, incomparabil mai viguroase decât cele ale Aeroflot-ului) un companion mai penibil. Nici Siria, nici Crimeea, nici anihilarea gurilor incomode din presă ori din lumea politicului (şi numele care îmi vine în minte acum sunt Anna Politkovskaia, asasinată în faţa propriei sale locuinţe, în 2006, şi Boris Nemţov, prea bine cunoscut spre a-l mai prezenta aici), nici câte altele nu-l puteau anula mai eficace decât proximitatea cu această caricatură trăncănitoare de pe malurile Bâcului. Până şi clasicul bufon de curte avea un statut superior şi, cert, ceva coloană vertebrală. Aici, obedienţa e împinsă la paroxism, vasalitatea (care i se mai poate cumva concede: mă rog, hibe de educaţie, mai mult sau mai puţin clinice, conjuncturi de tot felul etc.) e obscenitate de-a dreptul şi un minim instinct al imaginii proprii ar fi trebuit să-l ferească pe Putin de orice asociere sau, dacă nu, să-l ţină la o distanţă aseptică de personaj. Nu-mi dau seama ce declicuri s-au produs prin viscerele imagologice ale Kremlinului, dacă exigenţele în materie au căzut, iată, ca secerate şi, încă o dată, am putut vedea ceea ce până mai deunăzi părea pur şi simplu de neconceput. Dar în postmodernitate şi bancurile se întrupează câteodată.

Sigur că Putin e boicotat, absenţa marilor figuri la o sărbătoare menită să le întreţină ruşilor bovarismele (şi probabil că psihoza colectivă poate fi pe termen scurt succedaneul bunăstării, de ce nu?), contrabalansându-le frustrările imperiale, absenţa aceasta, zic, e mai mult decât grăitoare. Dar de aici la o concesie atât de grotescă, care răstoarnă arghezian – de-a-ndoaselea cu de-a-ndăratelea! – toată logica şovină, atât de bine cunoscută, e o cale pe care n-ar putea-o parcurge până la capăt nici pragmatismul fără frontiere, nici disperările, nici cine ştie ce teribile socoteli geopolitice.

Nu mai cred demult în omnipotenţa anticipărilor de tot felul şi, mai ales, în geniul combinatoric al lui Putin. Siria şi Crimeea (băgatul acolo, evident) sunt deja două prostii planetare, care încep să-i coste pe ruşi din ce în ce mai greu. Şi „ruşi” subînţelege aici şi elita, căreia balamalele i se clatină demultişor, presupun, având în vedere mai cu seamă sancţiunile. Plus fireasca uzură a mult prea lungii şederi la vârf. Toate astea nu-i recomandă „ţarului” nici luciditatea (exaltată de partea servilă a presei), nici discernământul – un alt mit, probabil, de care va trebui să luăm cunoştinţă într-un târziu. Încât preumblarea în societatea lui peşte prăjit prin Piaţa Roşie (am văzut o grămadă de fotografii cu prilejul ăsta: ar putea face o emisiune întreagă din serialul, prizat cândva în URSS, Очевидное, невероятное) nu are nici măcar ponderea unei ironii sinistre: pare o cădere subită de sistem. Măcar pedagogic, Putin putea să ne facă un bine, nu-l costa nimic: ce trebuinţă avurăm de o coadă de topor cu fumuri globaliste? Dă-i nas lui Dodon!