Discoteca era plină ochi cu tineri care țopăiau pe ritmurile unei melodii de Gazmanov. Cârnu trecea printre ei și îl bătea pe câteunul pe umăr, zicându-i să iasă afară și să-l aștepte în curte, iar el spintecă discoteca aia de la sud la nord și de la est la vest. Când ieși afară, cei vreo treizeci de tipi îl înconjurară cât ai bate dintr-un picior.

- Ai?
- Ai adus?
- Cu cât o dai?
- Ne-o poți da chiar acum?
- Mi-o puteți da mie primul?
- Stop, băieți, răcni cârnul. Vorbiți pe rând sau, și mai bine, ascultați-mă pe mine.

Pe dată se făcu liniște și toți erau numai ochi și urechi.

- Vreți să dea vreun copoi peste noi aici?
- Nu-u-u.
- Atunci veniți câteunul pe rând în cabinetul directorului.
- Da unde e cabinetul directorului?
- O să aflați voi că nu sunteți făcuți cu degetul.
- Pot eu să vin primul?
- Dacă te lasă ceilalți.

Cârnul o coti spre sala de dans și dădu nas în nas, în prag, cu directorul discotecii, care tocmai ieșea afară.

- Merg să-i cumpăr tătucăi un pachet cu țigări și mă întorc imediat.

Se auzi o ciocănitură în ușă și cârnul strigă.

- Intră!

Un vlăjgan cu un cercel în ureche înaintă spre ei cu un rânjet pe față.

- Cât vrei?
- Cinci miligrame. Dar am și eu o rugăminte.
- Care?
- Să-mi dați pe țoi și să mă treceți în caiet.
- Eu nu trec pe nimeni în caiet, bă, țâncule, eu îi bag pe toți la bibilică, tună Tătuca din umbră și ieși la lumină și cercelatului îi pieri rânjetul de pe față.
- Să înțeleg că nu vreți să-mi dați pe datorie?
- Da, datoriile alea mai vechi când ai să ni le plătești?
- Mama stă toată ziua acasă și nu pot vinde nimic.
- Înțeleg, înțeleg, îi zise cârnul și se apropie de el și-l lovi ușurel cu palma peste obraz. Eu te înțeleg, dar uite tătuca nu vrea să te înțeleagă și nu mai vrea să te mai aștepte.
- Tătuca, el e tătuca?
- Da, el e tătuca și nu mai vrea să te mai aștepte.
- Vă dau mâine toate lovelele grămadă, inclusiv pentru ce-o să-mi dați azi.
- Să-l credem?, îl întrebă cârnu pe tătuca.
- Eu cred că vrea să ne vrăjească, cu toate astea noi suntem gata să-i ștergem toate datoriile, dacă…
- Dacă ce?
- Dacă ai să accepți să mergi voluntar în armata rusă.
- Și dacă nu primesc?
- Dacă nu o să primești, o să vă aruncăm pe tine și pe mamă-ta în stradă și o să vă luăm casa.
- La atâta se ridică datoriile mele?
- Da.
- N-o să puteți să-mi luați casa.
- Ei, asta s-o crezi tu. Tătuca poate totul, răcni tătuca și-i flutură prin fața ochilor o foaie ștampilată. Da asta cine a semnat-o?
- Ce fel de act e acesta?
- O să afli despre asta la judecată.
- Deci nu-mi dați nici măcar un miligram?
- Noi n-am zis că nu-ți dăm, dar avem și noi o condiție.
- Și dacă accept, o să-mi ștergeți toate datoriile și o să ne lăsați casa? Știți, mama e tare bolnavă.
- Ne pare rău.
- Și o să-mi dați și în avans câteva miligrame?
- Mai încape vorbă.
- Dar cât?
- Cât ai să vrei tu.
- Atunci accept. Accept. Dați-mi-le, vă rog, chiar acum.
- Poftim, ia-le.
- Vă mulțumesc mult, binefăcătorii mei.
- Peste două ore plecăm la aeroport.
- Și nu aș putea să trec și pe acasă?
- În starea asta vrei să te vadă mama ta bolnavă?
- Că bine ziceți.
- O să-i dai o lovitură mortală.
- Atunci mai dați-mi cinci miligrame, le zise el și ei îi dădură cât le-au cerut și el le inhală instantaneu pe nas.

Peste două ore, tătuca și cârnu le scoase pașapoartele din safeu, și îi mână pe toți cei treizeci de băieți în autocar și-i duse la aeroport, de unde doar unul fugi: pe restul îi îmbarcară în avionul care făcea curse spre Moscova, iar ei se întoarseră înapoi la discotecă pentru a continua racolările.

NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.