Am visat că a început cutremurul, dar când m-am trezit am văzut că mă zgâlțâia nevastă-mea de umăr.

- Ce s-a întâmplat, pierdem autobuzul?

- Nu mai plecăm la Iliciovsc.

- Dar e abia ora opt și autobuzul pleacă la unsprezece, reușim?

- Cum, tu nu știi nimic?

- Ce să știu, doar am dormit până acum?

- Vino la bucătărie.

- Vin, i-am spus eu, dar mai întâi să mă duc să mă spăl.

- O să te speli pe urmă.

- Înseamnă că ceva s-a întâmplat?

- Da.

- Dar ce? Nu mă mai fierbe atâta și spune-mi!

- Îți spun dacă îmi promiți că nu o să te sperii.

- Îți promit.

- Știi ce, ia mai bine și bea niște corvalol, mi-a spus ea, și mi-a picurat într-un pahar 20 de picături, mai multe decât de obicei. Le-am băut și o priveam alarmat. Oare cine o murit?

- Rusia a atacat astă-noapte Ucraina.

- Cum?

- Te rog, păstrează-ți calmul. Hai la baie să te speli că te-ai făcut alb la față. Hai mai repede la baie să te speli cu apă rece, îmi spuse ea și mă trase după ea de mână, în coridor. Mi se tăiaseră picioarele și aproape că nu mai puteam să respir. Ea mă târa pe hol. Deschise robinetul și mă stropi cu apă rece pe față până am simțit că îmi revin.

- Acum ți-e mai bine?

- Da, acum mi-e mai bine. Dar zi că nu-i adevărat, zi că nu-i adevărat.

- Din păcate, e adevărat.

Am deschis robinetul și m-am dat iar cu apă rece pe față.

- Astă-noapte, Rusia a bombardat toate marile orașe ale Ucrainei, iar soldații lor au trecut granița pe la nord și înaintează spre Kiev.

- Doamne Dumnezeule, zi că nu-i adevărat.

- Din păcate, e adevărat.

Am mers în cameră și am deschis televizorul, zapând pe toate posturile pentru a afla cât mai multe amănunte . Bombardaseră și Odesa.

Nevastă-mea se uita la televizor și plângea și acum eu i-am turnat într-un pahar douăzeci de picături de corvalol și i l-am dat să bea.

- Și acum ce facem cu biletele noastre de autobuz la Iliciovsc?

- Le aruncăm la gunoi. Și nici autobuzul nu cred că a mai plecat.

- Au anulat cursa?

- Cred.

- Dar oamenii ăia din Iliciovsc ne așteaptă. Hai să-i sunăm și să le spunem că nu mai venim.

- I-am sunat, dar nu mi-a răspuns nimeni.

Sună cineva la ușă. Era Viorica de la trei.

- Ați auzit ce s-a întâmplat?

- Intră, Viorica.

- Și cum oare au putut să facă așa ceva?

- Sărmanii ucraineni.

- Mie mi-e frică. Eu mi-am făcut deja bagajele și peste o oră plecăm la București. Mai avem două locuri, nu veniți și voi? Nouă ne e frică să mai rămânem. Dacă ne atacă și pe noi?

- Orice e posibil.

- Noi plecăm peste o oră. Vă luăm și pe voi dacă vă hotărâți să veniți.

- Mulțumim, Viorica, dar noi cred că o să rămânem.

- Rămâneți?

- O mătușă de-a noastră și-a rupt piciorul și nu o putem lăsa, i-a spus nevastă-mea și a condus-o spre ușă, iar după ce s-a întors înapoi a început să plângă în hohote. Plângeam amândoi, unul în brațele celuilalt.

În ziua aia ar fi trebuit deja să fim la Iliciovsc și să alergăm unul după altul pe malul mării.

Asta se întâmplase pe 24 februarie.

Iată de ce eu azi o să merg la protestul din fața Ambasadei Rusiei.