Volodea se pregătea să iasă pe scenă când apăru Irina, secretara directorului teatrului, și-l anunță că Iaroslav Vladimirovici îl așteaptă în cabinetul său.

- Dar nu pot acum, acum am spectacol.

- O să te înlocuiască Vitea.

- Și Vitea știe?

- Da.

- Și atunci unde-i Vitea?

- Sunt aici, bătrâne, îi zise actorul cu care făceau pe rând același rol, ieșind din spatele secretarei. Azi era ziua lui Volodea, iar directorul îl chema la el exact în clipa când ar fi trebuit să iasă la rampă și să facă acest rol, iar lui asta nu-i mirosea deloc a bine. Oare chiar directorul voia să-i ia rolul?

- Dar nu știi de ce mă cheamă? o întrebă Volodea în timp ce pășea în urma preafrumoasei secretare pe un coridor cotit.

- Mie nu mi-a spus, dar nu fi îngrijorat, el te apreciază foarte mult.

- Poate că nu-i place cum joc acest rol?

- Cum să nu-i placă? Tu îl joci excepțional, îi mai spuse secretara și-i deschise ușa și îl invită să intre înăuntru, iar ea se retrase și Volodea putu să vadă că directorul nu era singur și că la aceeași masă cu el mai stătea un domn și ambii și-au întors capetele spre el și s-au sculat în picioare și l-au împresurat.

- El e cel mai bun actor de la noi, Alexandr Alexandrovici.

- Îl știu, cum să nu-l știu, doar l-am văzut jucând în atâtea spectacole, îi scutură mâna bărbatul și-l privi cu admirație.

- Vă rog să luați loc, Alexandr Alexandrovici. Da, da, și tu, Volodea, nu sta în picioare. Așează-te în fața lui Alexandr Alexandrovici.

Apăru Irina cu o tavă pe care era o sticlă cu coniac și o ciocolată neagră. O lăsă pe masă și plecă unduindu-și șoldurile, sub privirile admirative ale lui Alexandr Alexandrovici.

- Volodea, Alexandr Alexandrovici vrea să-ți propună ceva, așa că eu am să vă las singuri, li se adresă el amândurora și închise ușa după el.

- Hai mai întâi să bem un păhărel, îi propuse bărbatul.

- Eu nu beau în timpul programului.

- Și vine faci, dar eu am să beau un păhărel. Să știi că e un coniac vechi de zece ani. Dacă și au ceva bun boii ăștia, atunci acesta e coniacul. Să știi de la mine, nu vinul, dar coniacul.

Alexandr Alexandrovici a dat dușcă coniacul și își puse mâinile pe masă cu palmele în jos.

- Vreau să-ți propun să lucrezi pentru noi.

- Pentru noi, adică pentru cine?

- Pentru… vezi și tu pentru cine, îi spuse bărbatul și-i înmână o carte de vizită și actorul citi: maiorul FSB, Iurii Petrovici Bespredelnâi.

- Adică nu vă cheamă Alexandr Alexandrovici?

- Nu, și nici Iurii Petrovici, dacă ar fi fost următoarea întrebare.

- Aceasta. Dar cum vă cheamă, de fapt?

- Lasă asta. Tu zi-mi mai bine dacă primești sau nu să lucrezi pentru noi? 

- Parcă am de ales.

- Adică dacă ai fi avut de ales, ai fi refuzat?

- Nu asta am vrut să spun.

- Dar ce?

- Că-mi iubesc Patria.

- Care anume?

- Rusia.

- Înseamnă că accepți.

- Da. Dar cu o condiție.

- Care?

- Să mă lăsați să joc și mai departe în teatru.

- Asta se poate.

- Și să nu mă mai scoateți de pe scenă chiar în timpul spectacolelor, așa cum s-a întâmplat azi, pentru că eu, în aceste clipe, ar fi trebuit să fiu pe rampă și să-l joc pe Akakii Akakievici.

- Asta nu-ți pot promite.

- Ar fi o mare pierdere pentru mine.

- O să-i cer directorului programul tău de la teatru ca să nu se suprapună cu programul nostru de lucru.

- Vă mulțumesc.

-Atunci să mergem la lucru. Banii o să ți-i transfer pe card. Pe cardul de la teatru.

- Dar nu ați putea să mi-i dați în mână?

- De ce, cardul e la nevastă-ta?

- Da.

- O să-i primești în mână. Dă-mi înapoi cartea de vizită. Acum să mergem, i-a mai spus maiorul și au ieșit. În coridor, o pișcă pe Irina de fund și aceasta chicoti veselă.

- Să nu uiți s-o aduci diseară la Piotr întâi și pe prietena ta Ludmila.

- Cum să uit, Anton Antonovici, îi spuse fata și le făcu cu mâna.

Au coborât din teatru și au urcat într-o mașină cu numere diplomatice, care, nu peste mult, s-a oprit în curtea unei case din mijlocul unei păduri și Volodea nu putu să ghicească unde anume erau. Au intrat într-un subsol uriaș unde erau zeci de mese, cu telefoane pe ele și zeci de oameni cu receptoarele la ureche și printre ei Volodea îi recunoscu și pe unii dintre colegii săi de la teatru. Tot ce avea să facă era să sune la diferite telefoane dintr-o listă pe care i-o înmână maiorul și să declare că locul respectiv e minat, așa cum făceau și ceilalți oameni din jurul său.

Volodea munci două ore, după care maiorul îi înmână un plic cu bani și el și-l puse în buzunarul din față. Maiorul îl lăsă la teatru, unde urma să joace în această seară în Crime conjugale. După ce se termină spectacolul, merse într-un bar din centru și-și comandă o sticlă de coniac. Ziua de lucru se terminase și acum putea și el să bea în voie. Însă abia își umplu paharul că apăru un polițist care le ceru tuturor să părăsească localul, zicându-le că cineva le-a transmis la telefon că e minat și sergentul nu-l lăsă nici măcar să bea paharul și-l îmbrânci afară. Volodea se repezi înapoi să-și înhațe sticla și polițistul îi baricadă drumul. Se îmbrânciră și Volodea căzu și-și sparse nasul, iar în frunte îi răsări un cucui de toată frumusețea. Printre cei care părăseau localul era și un mare grangure și Volodea înțelese de ce maiorul l-a pus pe un coleg de-al său să sune încoace și să spună că ar fi o bombă înăuntru. Pentru a-l speria pe acesta și pentru a-i strica seara.

Colegii săi munceau și la ora asta, se gândi Volodea când văzu că polițiștii îi scoteau pe oameni și din parcul Ștefan cel Mare, pentru a-i lăsa pe pirotehniști să caute bomba pusă acolo. Oare îi vor cere și lui să lucreze noaptea?

NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.