Băbuța se apropia de cinematograful Patria ( sau de ceea ce a mai rămas din acesta) și pe pieptul ei scria O VIAȚĂ NOUĂ și când se îndepărtă citii NOVAIA JIZNI.  Se ducea la protestul  din Piața Marii Adunări Naționale, organizat de cei nemulțumiți de actuala guvernare, iar după ea veneau alte și alte băbuțe sau bătrânei purtând aceleași maiouri albe ca neaua pe care scria O VIAȚĂ NOUĂ și, respectiv, NOVAIA JIZNI. 

Mie îmi sărise lanțul și mi-am întors bicicleta cu roțile în sus pentru a încerca să-l fixez la loc. 

O altă bătrânică trecu strada cu două șepci pe cap: șapca ei obișnuită și peste ea șapca asta ninsă. Tot două șepci purta și băbuța din spatele ei. Iar bunicuța din dreapta ei își cocoțase șapca asta albă ca făina pe pălărie și avansa foarte serioasă înainte. 

Un vâj își îmbrăcase maioul ăsta alb primit în dar de la inițiatorii protestului peste maioul său vechi și murdar și mergea cu o mutră gravă și solemnă spre Piața Marii Adunări Naționale. Oare cum de nu le era cald cu două șepci pe cap sau cu două maiouri pe ei? 

O femeie își descălță sandalele și trecu cu ele în mână pe lângă mine. Toți se duceau la protest.

Exact în clipa când eu am reușit să-mi pun la loc lanțul de la bicicletă, dinspre parcul Ștefan cel Mare se scurse o gloată de oameni, în frunte cu un tip cu o pancartă deasupra capului, pe care scria UNGHENI și o cârniră spre casele Herța și Kligman, mergând în răspăr cu oamenii cu maiouri albe. Eu aveam mâinile murdare de ulei și nu aveam nicio cârpă ca să mi le șterg. Un tip îmbrăcat într-un costum țipător fugi după ei, și-i întoarse din drum, iar NOVAIA JIZNI deveni din nou O VIAȚĂ NOUĂ.

Printre ei era și un consătean de-al meu din Flutura- unul Șovgan – care, în copilărie, mă bușea de toți pereții grădiniței și școlii, încât mama mă lua de mână și mă ducea la părinții lui, cerându-le ca fiul lor să mă lase în banii mei. Uneori, îl visam noaptea și mă trezeam urlând de spaimă. Îmbătrânise și el. Șovgan dispăru după colțul clădirii și eu am răsuflat ușurat.

Printre ei îl recunoscui pe vărul meu Vlăduț și l-am strigat și odată cu el s-au mai apropiat trei oameni îmbrăcați în maiouri albe. Vlăduț era fără maiou - se vede că se terminaseră când sosise și el – dar pe cap purta șapca aia orbitoare.  Cei trei oameni erau din Florițoaia- Veche și toți îi cunoșteau pe părinții mei, iar unul pretindea că ar fi văr cu tata, dar nimeni nu știa că ei muriseră. Doamna Ana lucrase secretară la sovietul sătesc în perioada sovietică și era tare nedumerită că eu, un scriitor atât de renumit, aveam mâinile murdare de ulei, în centrul orașului. Când ei au plecat, Vlăduț își scoase șapca aia albă din cap și îmi propuse să-mi șterg mâinile cu ea.

- Stai, nu aici și nu acum că o să te vadă consătenii tăi.

- Ei și ce dacă o să mă vadă?

-O să-ți facă necazuri.

- Mi se fâlfâie.

Mi s-a părut că era ușor băut, pentru că lui Vlăduț i se rupea de toate numai atunci când era beat. Am refuzat să-i iau șapca și el și-a pus-o înapoi în cap. 

- Hai să bem și noi ceva.

- Dar ai să te pierzi  de-ai tăi.

- Îi găsesc eu.

- Și la protest?

- Mă duc după, mi-a spus văru-meu și am mers la pizzeria aia de peste drum de Piață. Care era însă plină ochi cu oameni în maiouri albe care chiuleau de la protest. Am urcat scările clădirii, dar și acolo nu aveai unde să arunci un ac. Protestatarii ocupaseră toate mesele. Stăteau cu câteo sticlă de bere în mână și se uitau pe geam la adunătura de oameni din Piață. Totuși am ocupat și noi un loc la coadă, iar când am ajuns la tejghea am aflat că cea mai ieftină bere- berea Koziol- costa tocmai patruzeci de lei și am renunțat la idee și am părăsit incinta pizzeriei, dar în timp ce ieșeam afară am observat că toți protestatarii ăia care voiau o viață nouă beau bere Koziol.  Poate, de aceea, văru-meu încerca să mă convingă să ne întoarcem.

- Să știi că eu am bani.

- Tu ai bani?

- Da, am.

- Dar ai și cinci copii acasă.

- O viață trăim.

- Da de unde ai bani?

- Mi-au dat ăștia.

- Cât ți-au dat?

- Două sute de lei.

- Și vrei să-i cheltui?

- O viață trăim.

- Mai bine, o să-i cumperi ceva lui Ionică sau lui Tudorel. Hai că-ți fac eu cinste, i-am zis și el mi-a sugerat mai întâi să merg și să mă spăl pe mâini. Am mers, dar nu am putut pătrunde în baie că acolo era chiar o coadă mai mare decât la bar și am revenit în local, cu aceleași mâini murdare. 

Cu aceleași mâini murdare, mi-am scos portofelul din buzunar și i l-am întins chelneriței și am rugat-o să scoată de acolo cincizeci de lei, și să ne dea o bere Koziol, iar restul să și-l păstreze. 

I-am cumpărat doar lui Vlăduț o sticlă, căci berea aia era prea pipărată.

 Locuri în restaurant sau pe terasă n-am găsit și ne-am așezat pe bordura trotuarului, alături de alți protestatari, cu fața spre Piață, și Vlăduț s-a dezlănțuit contra Ilenei, soția lui, care l-a lăsat cu șase copii și s-a dus în Italia, în urmă cu trei ani, de unde nu s-a înapoiat decât o singură dată când s-a măritat fiica lor mai mare, Viorica. Vlăduț o suspecta că are un amant și tuna și fulgera contra ei. Cât am stat pe colacul acela de piatră mi-a vorbit doar de Viorica și de faptul că le trimite bani foarte puțini. Apăru Colea din Flutura care nu știu cum de ne-a găsit.  Zicea că l-a trimis Petrică după Vlăduț. Vrând - nevrând, văru-meu a plecat. Totuși, înainte de asta, a golit rămășițele de bere din sticlă și mi-a înmânat mie șapca.

- Dar ce să fac cu ea?

- Lasă, nu o fă pe prostul, mi-a spus văru-meu și m-a îmbrățișat, iar după ce a plecat, a continuat să-i povestească lui Colea cât de rea și de nesimțită e Viorica. 

După ce mulțimea de  maiouri albe îi înghițiră pe cei doi mă fulgeră prin cap că e bine că cineva s-a gândit să organizeze protestul acesta măcar și de aceea că l-am putut întâlni pe văru-meu pe care nu l-am mai văzut de ani de zile. Mi-am propus de mai multe ori să trec pe la el, dar niciodată nu am avut timp pentru asta. Așa că le mulțumeam acum organizatorilor. Cine știe când o să-l mai văd pe văru-meu. Poate, la un nou miting.

Mi se făcu și mie sete și m-am gândit să merg să caut un magazin, dar îmi era rușine să umblu prin oraș cu mâinile astea murdare de ulei și mi le-am șters temeinic de șapca lui văru-meu și nimeni din jurul meu nu m-a privit chiorâș, deși mulți au văzut ce făceam, dar pur și simplu nu le păsa. 

Oamenii care voiau o viață nouă umpluseră până la refuz și supermarketul de peste drum de Sala cu Orgă și eu nici măcar nu m-am mai obosit să deschid ușa și mi-am continuat căutările. Doar la intersecție cu Mihai Eminescu am dat de un bar pustiu și mi-am cumpărat o cola. 

Pe trotuar era o mare îmbulzeală. O gloată de bodyguarzi o învăluiau pe Marina Tauber în timp ce aceasta mergea cu un megafon în mână, îmbrăcată într-un maiou alb și pe cap cu o șapcă muiată în lapte. Mirosea a țigănie și m-am luat după ei. 

Marina Tauber și cei peste vreo douăzeci de paznici au ieșit pe carosabil, unde era parcat un camion cu benă și l-au înconjurat pe un polițist. Marina Tauber se opri la un pas de el și-l întrebă cu megafonul la gură de ce a oprit mașina și nu o lasă să intre în piață, pentru a instala scena. Mitingul încă nu se terminase, iar ei voiau deja să ridice scena. 

Oamenii cu maiouri albe se îngrămădeau în jurul deputatei, iar cei care nu erau cu ei, urmăreau scena de pe trotuar. Deputata îl lua la răspăr pe polițistul care stătea la un metru în fața ei. Ea insista ca acesta să-i înapoieze actele șoferului și să-l lase să intre în piață. Nu am auzit ce i-a răspuns sergentul, din cauza vacarmului din jur. Circulația era blocată și noi și noi oameni în alb i se alăturau deputatei. Mai sosiră câteva mașini ale poliției.

 Dintr-un vehicul cu sirena pornită coborî un căpitan și-i spuse nu știu ce șoferului. Apoi mașinile poliției demarară în trombă și camionul se târî după ele. Nu știu unde-l conduceau și nici de ce. 

Deputata trecu strada și se opri în fața magazinului de ceasuri elvețiene WORLD TIME și toată lumea veni după ea. Toți bodyguarzii care roiau în jurul ei purtau șepci negre pe cap, ochelari fumurii, maiouri negre, pantaloni negri și pantofi negri, într-un contrast deplin cu oamenii în alb și chiar și cu deputata cu megafon. Oamenii negri îi păzeau pe oamenii albi. 

Unii dintre paznici urmăreau oamenii care se uitau la ce făcea deputata. Un grăsan învârtea o brichetă albastră în mână și se uita la mine. Alături de mine se opri un bodyguard cu fața buboasă pentru a-i scormoni cu ochii pe oamenii de peste drum și atunci mi-am dat seama că o altă asemănare dintre toți acești tipi e că purtau aceleași ceasuri, pe care le apropiau din când în când de gură sau de ureche. Un bodyguard tatuat pe gât se opri lângă bodyguardul cu fața buboasă și amândoi urmăreau ce se petrece în zona Sălii cu Orgă, după care își lipiră ceasurile de ureche și se porniră pe urmele propriilor priviri. Ceilalți bodyguarzi, inclusiv cel cu bricheta albastră, o înconjurară din toate părțile pe Marina Tauber, iar când deputata se urni din loc, o urmară și ei sau lumea din jurul lor ori din piață. Mitingul se terminase și lumea curgea ca un puhoi după deputata cu megafon. Mitingul se transformă rapid într-o demonstrație. 

O bătrână ajutându-se de două cârje înainta după deputată. Un băiat într-un scaun cu rotile, împins de către tatăl său, clipea nedumerit din ochi neștiind unde-l duce genitorul său și de ce. Nu este exclus ca părintele său să-l fi adus la miting, iar acum și la demonstrație, pentru a primi bani și pentru el, cu toate că impresia mea era că băiatul nu știa pe ce lume se află.   

Vrând să aflu unde se duc, m-am luat și eu după ei și l-am auzit pe unul scandând:

- Noi suntem paporul!

Iar altul strigă:

- Jos Maia Sandu!

Câțiva oameni din stație – o familie- bunicul, mama, nepotul- strigară și ei, la unison:

- Jos Maia Sandu!

Un bătrân se infiltră printre ei și țipă:

- Hoții sunteți voi!,  și tot strigă așa până doi bodyguarzi cu mâinile tatuate îl scoaseră din mulțime, dându-i șuturi în fund.

- Noi suntem paporul, își reluă din nou scandarea un bărbat între două vârste. 

Pentru a-i vedea mai bine, am ieșit cu bicicleta pe carosabil. Cineva striga:

- Americanscaia sosca!

Și tot el:

- Jos fasciștii!

Sau:

- Sandu să zdohnești!

Am pedalat ca să-l văd mai de aproape. Era un tip îmbrăcat într-un maiou de marinar, cu o mutră de pușcăriaș. Chiar avea o cicatrice pe cap, și impresia care mi se creă e că-și apucase soția de mâna ca aceasta să nu fugă de lângă el. Mi se păru că era unul dintre tipii ăia care își cumpărase bere de 40 de lei în pizzeria de peste drum de piață.

Un bărbat cu o mască pe față mergea cu capul în pământ în timp ce un tânăr cu mușchii dansându-i sub maiou îi trăgea clopotele unei carabiniere  care însoțea mulțimea. Mergea și –i făcea complimente fetei. Deodată, carabiniera o întinse din loc și eu m-am întrebat oare nu pentru a scăpa de complimentele tipului. Nu este exclus. Alături de tipul acesta libidinos pășea un alt tip cu vreo cinci cercei înfipți în nas.

Când o cotiră de pe Ștefan cel Mare pe strada pietonala care ducea spre Inspectoratul de Poliție li se schimbară și lozincile pe care le strigau. Parcă deveniră un pic mai lungi și mai complicate. Explicația era simplă: cineva le citea de pe o foaie, iar ei le repetau după el:

- Jos PAS

care ne duce de nas.

Sau:

- Unu - doi, unu – doi

Maia Sandu la gunoi.

Sau:

- Azi în capitală

Mâine în toată țara.

Nu știu ce-mi veni să strig și eu: JOS PUTIN și toți cei din jurul meu și-au întors capetele spre mine, iar o băbuță cu o față de pește mă întrebă:

- Ce ai strigat, bă?

- Ați auzit ce a strigat acesta?

- Bă, tu ce ai strigat?

Eu m-am oprit ca să răspund la telefon și ei m-au depășit, strigând:

- Jos fasciștii!

Se ivi din mulțime și chipul lui Petrică și acesta îmi spuse că nu-l găsește pe văru-meu, pe Vlăduț, care o dispărut nu se știe unde. 

Era cam îngrijorat.

- Să-i spui să mă caute dacă-l vezi. 

Și Petrică era din Flutura și eu țin minte că i-am dăruit  romanul meu „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, și când el m-a întrebat despre ce e cartea, i-am spus că e despre cea mai tristă zi din istoria Basarabiei în care am fost ocupați de armata rusă. Iar acum Petrică striga:

- Jos fasciștii!

Lumea aia în maiouri albe împresurase Inspectoratul de Poliție și eu nu știam nici până acum de ce au venit anume încoace și ce vor.  Dar am aflat ciulindu-mi urechile că au venit să-i preseze pe polițiști să elibereze camionul pentru a putea, în sfârșit, instala scena în Piața Marii Adunări Naționale. Se pare că polițiștii l-au adus aici pentru a-i verifica actele șoferului și toate obiectele și piesele din benă.

 Lumea fierbea. S-au suit pe scări, iar Marina Tauber se adresa mulțimii din pridvorul Inspectoratului de Poliție, iar în timp ce ea vorbea, un tip își verifica poșta în email, așezat cu fundul pe bordură.    

Unul dintre polițiști discuta cu o protestară. Erau din același sat și o întreba despre ce mai fac vecinii ei. Un fost polițist, participant la proteste, se salută cu câțiva cunoscuți de-ai lui din organe.

Marina Tauber striga:

- Chișinău, ridică-te și vino cu noi!

Un tip se plimba prin mulțime cu limba scoasă, cu care își mângâia buzele și bărbia. Un alt tip se apucă de boașe, în mijlocul oamenilor. Un grup de băbuțe și bătrânei dintr-un sat din Ștefan Vodă strigau, împreună cu restul lumii:

- Vrem și noi concert!

Un tip trecu pe lângă mine fluturându-și brațele de-a lungul corpului ca pe niște bețe de schiuri. Doi tipi povesteau nu știu ce și unul dintre ei râdea atât de tare de i se vedeau gingiile. Alături de el o femeie o asculta pe deputată ținând în mână o cutie de biscuiți, probabil, cumpărați pentru copiii ei de la țară, cine știe, poate chiar din banii pe care i-a primit azi. 

O jurnalistă, cu o eșarfă roșie la gât, îi lua un interviu deputatei, care după aia urcă înapoi în galerie și strigă. 

- Jos Inspectoratul de Poliție!, și oamenii strigau după ea, iar în timpul acesta un tânăr se sprijini cu coatele de balustradă și se holba la lumea din jurul său.

Tipul care strigase tot drumul JOS FASCIȘTII plecă, împreună cu un grup de băbuțe și moșnegi. Plecă și tipul care strigase lozincile uitându-se într-o foaie. Probabil, nu a avut timp să le învețe și, de asta, le citea de pe o foaie. Scăpau autobuzul și se grăbeau. O tipă cu ochelari începu să strige în rusă:

- Au găsit sau nu bombele pe care le căutau?

Nimeni nu-i răspunse nimic și ea răcni iar:

- Sau poate o să pună ei vreo bombă.

De parcă am uitat unde mă aflu și cine sunt oamenii din jurul meu, i-am spus:

- Putin are bombe.

Atât a fost destul ca tipa să se dezlănțuie și să țipe.

- Există un provocator printre noi. Iată-l.

Se adresa oamenilor din jurul nostru, dar nimeni nu-i acorda nicio atenție și ea se înfurie și mai tare.

- Hei, bărbosule, dar gazul de unde-l iei?

Eu tăceam.

- Există un provocator printre noi. Veniți să-l vedeți, țipa fata, însă nimeni nu-și ridică ochii spre mine. Oamenii, fie o ascultau pe Marina Tauber, fie se holbau în telefoane și atunci ea se duse la deputată și-i povesti despre mine, dar nu se mai întoarse înapoi. 

Cu toate că tipa nu se mai întoarse înapoi, mie mi se uscă în gură și genunchii începură să-mi tremure. Veni un bărbat cu ochelari fumurii și mă întrebă:

- Da dumneavoastră cine sunteți?

- Sunt scriitor.

- Și ce faceți aici?

- Iau cunoștință cu realitatea.

- Și vreți să scrieți despre noi?

- Da.

- Să știți însă că nu are de ce să vă fie frică de Putin că el nu o să ne atace și pe noi.

- Credeți?

- Sunt sigur.

- V-o spus el?

- O să vedeți. 

- Eu nu aș fi atât de sigur.

- Dar sunteți de acord că fiecare dintre noi are dreptul să-și exprime punctul de vedere?

- Da, cu asta sunt de acord.

- Ei bine, eu vreau să vă spun că eu sunt moldovan și iubesc Moldova. Dar îmi plac și scriitorii. Îmi plac poeziile. Iar cel mai tare îmi plac poeziile lui Ion Creangă.

Cât timp mi-a vorbit, tipul nu și-a dat jos de pe nas ochelarii fumurii și eu mă temeam să nu încerce să mă provoace, iar după aia, să mă atace și m-am îndepărtat de el, târându-mi bicicleta prin mulțime. Ideea mea era să ies din mijlocul gloatei. O femeie mă recunoscu. Era bătrâna aia cu față de pește care se scandaliză când am strigat JOS PUTIN.  Strige ca s-o audă toți.

- Iată-l și pe tipul căruia nu-i place Putin. Îl vedeți? Ăsta e. Acesta cu bicicletă.

Am înconjurat-o. Ea însă nu se lăsa.  

- Nu-l lăsați să plece. Ia să ne spună el de ce nu-i place Putin?

Nimeni însă nu schiță nicio încercare de-a mă opri și eu mi-am putut vedea de drum. Am ieșit din mijlocul mulțimii, dar nu am plecat cu totul, pentru că voiam să văd cu ce se va termina tevatura asta și dacă va ceda sau nu poliția. Femeia cu față de pește nu veni după mine și asta mă liniști un pic. Voiam însă foarte tare să fac pipi și m-am suit pe bicicletă ca să caut un loc unde să mă ușurez. L-am găsit doar între memorial și pușcărie, pe unul dintre dealurile alea pleșuve. Le auzeam vocile pușcăriașilor în timp ce-mi deșertam vezica. Strigau și râdeau totodată. M-am întors înapoi și am văzut că lumea se împuținase, dar grosul rămăsese. Acum strigau din nou:

- Rușine. Jos dictatura! Jos Maia Sandu!

Un tip dezbrăcat până la brâu și desculț se plimba printre oameni și întreba da aici ce se întâmplă și nimeni nu-i răspundea nimic, doar râdeau de el. 

- Marina, da bomba au găsit-o?

Oamenii se împrăștiau. Unul plecă cu o sticlă de bere în mână. 

Pleca și Petrică. Mă văzu  și îmi spuse că pot să stau liniștit că a reapărut și Vlăduț și că e deja în autobuz. Petrică ținea un fluier pentru poliție în gură și după ce ne despărțirăm suflă în el. O femeie o luă la fugă după Petrică, probabil, o fi fost și ea din Flutura și eu am înțeles că el îi aduna pe consătenii săi pentru a-i duce la autocar. E bine că l-au găsit și pe Vlăduț și păcat că nu ne-am mai întâlnit și a doua oară.

În fața Inspectoratului General de Poliție nu a mai rămas nimeni, în afară de tipul acela desculț și dezbrăcat până la brâu, care se întreba:

- Dar oare ce s-a întâmplat aici?

-----------------------------------------------------------------------------------------

Nota autorului: Acest text este o proză și trebuit citit în această cheie.