1.

Creanga plină ochi cu cireșe o țineam cu mâna dreaptă cu care îmbrățișam și trunchiul pentru a-mi păstra echilibrul. Cu stânga rupeam câteo cireașă și o băgam în gură.

- Sergiu, Sergiu, mă striga de la poalele pomului Tudor, un băiat din Florițoaia- Veche, căruia îi merse buhul că putea să îmblânzească cu vorbele și cu privirile orice câine i-ar fi ieșit în cale. Da, putea intra în orice casă ar fi vrut și nu-l lătra niciun câine, cum nu-l lătrase nici Lupul nostru, care dădea din coadă în fața lui și-i lingea palmele.

Nu, nu venise la cireșe și nu vru să se cațere în pom, ci îmi făcu un semn hotărât cu mâna să mă dau jos, ca să-mi spună cine știe ce. Vrând – nevrând, am lăsat creanga din mână și, buf, am sărit pe pământ.

- Unde e mama ta?
- În Gurău, împreună cu frații mei.
- Du-te și spune-i că, la ora cinci, la prăvălia lui Ionel Halipli, o s-o aștepte nea Ilie Pascaru, dar asta să-i transmiți doar ei și nimănui altcuiva.
- Da cât e ora acum?
- Nu știu, că nu am ceas.
- Nici eu n-am.
- Poate, e deja cinci.
- Ei, cum să fie cinci când soarele e încă sus pe cer? Cred că e ora 15.00.  În cât timp poți ajunge în Gurău?
-  Cred că într-o oră.
- Atunci fugi chiar acum.
- Mă duc.
- Iar tu dacă vrei poți să urci în pom și să mănânci cireșe.
- Să știi că o să urc, mi-a spus el și a sărit în sus cu ambele mâini și s-a agățat de o creangă, și s-a cățărat în copac. Lupul s-a culcat pe labele din față și a rămas cu el, iar eu am fugit în Gurău, ca s-o anunț pe mama ca să se ducă urgent la prăvălia lui Ionel Halipli pentru a se întâlni cu nea Ilie Pascaru, care trecea des pe la noi, după ce murise tata, de holeră, de care se îmbolnăvise la Chișinău, unde a mers ca să ne cumpere nouă haine nemțești. Nea Ilie Pascaru și tata fuseseră veri și el încerca să ne ajute cu ce putea. Rușii îl numiseră secretar la sovietul sătesc, dar el nu ne uitase și pe noi. 

2.

 Din Gurău și până la prăvălia lui Ionel Halipli erau cam vreo trei kilometri, dacă nu și mai mult și eu am alergat cu sapa în spinare, gândindu-mă de ce oare Ilie nu mă chemase la sovietul sătesc din Florițoaia - veche sau nu venise el la noi acasă, ca să-mi spună ce avea de spus. Poate, nu voia ca lumea să mă vadă pe mine la sovietul sătesc sau pe el, intrând în gospodăria noastră. Probabil, era un mare secret, iar secretele pot fi spuse doar acolo unde e multă lume și unde nimeni nu ar bănui asta.

O mână de oameni stăteau înșirați pe la mesele din fața prăvăliei, cu niște căni cu vin în mână - prăvălia era și birt în același timp - și printre ei era și Ilie, care se făcu că nu mă vede când eu am deschis poarta. Am traversat curtea și am intrat în prăvălie, care chiftea de lume. Oamenii beau și în magazin, strânși în fața tejghelei. Aduseseră pește viu și am prins și eu coadă. A intrat și Ilie și a venit spre mine și mi-a spus în șoaptă:

- La noapte lumea va fi ridicată în Siberia și voi sunteți pe listă. Să nu dormiți în noaptea asta acasă.

Toți vorbeau tare și nu cred să-l fi auzit cineva. În plus, nimeni nu se uita la noi. Ilie mi-a întors spatele și și-a croit drum spre vânzător și toți i-au făcut loc să treacă. Și-a mai luat o cană  cu vin și a ieșit afară, iar eu am rămas să-mi cumpăr pești. Nu voiam să plec fără a-mi cumpăra ceva pentru a nu bate la ochi. Ionel mi-a împrumutat o căldare cu apă pentru a-i duce acasă. Peștii mi se zbăteau în căldare când am ieșit din magazin. În mijlocul bărbaților care chefuiau la o masă era și Ilie, dar din nou se făcu că nu mă vede și eu mă gândii că, probabil, câțiva dintre ei s-ar putea să fie săltați la noapte și nu este exclus ca printre ei să fie chiar și Ionel Halipli, care mi-a dat peștii pe datorie și mi-a împrumutat căldarea.

3.

Ceea ce m-a mirat cel mai tare a fost s-o văd pe mama întorcându-se înapoi pe deal, în loc să meargă acasă și să ne facă de mâncare, dar mama a venit la noi, cu o căldare în mână și cu sapa pe umăr. A pus căldarea în umbra unui nuc și ni s-a alăturat nouă. Peștii din căldare țâșneau din când în când din apă, de parcă ar fi vrut să evadeze de acolo, cu gura larg deschisă. De câteva ori, câțiva dintre ei, au alunecat din găleată pe pământul încins. Se zbăteau în țărna fierbinte, ca niște frunze rupte din copaci. Lacul de unde au fost pescuiți era mult prea departe și eu i-am cules de jos și i-am aruncat îndărăt în căldare. Mama nu a vrut să ne dea voie să mergem acasă și am prășit porumbul până s-a lăsat întunericul.

- În seara asta nu o să dormim acasă, ne-a spus mama și am mers în păr la mătușa Aglaia, din Brătuleni, traversând pădurea de la Cantea, pe întuneric, cu găleata aia cu pești în mână. Mama mi-a dat-o mie s-o car.

Mătușa Aglaia nu avea o mână și era foarte săracă. Era atât de săracă încât se culcase flămândă. Era o rudă mai îndepărtată de-a noastră, pe care mama și tata au ajutat-o tot timpul. Câinele ne cunoștea și nu ne-a lătrat și noi ne-am strecurat nestingheriți în casă și am trezit-o pe bătrână și ea s-a bucurat foarte tare când ne-a recunoscut. Mama a aprins lampa și a prăjit peștii, dându-ne fiecăruia câteunul.

Toți câinii din Brătuleni lătrau și mama a stins lampa. Mâncam pe întuneric. Din sat se auzeau răcnete în rusește, plânsete, vaiete, urlete, împușcături. Erau ridicați și oamenii din Brătuleni și erau încărcați în camioane și duși în Siberia. Plânsetele s-au auzit până dimineața.

A doua zi, mama m-a trimis la  noi acasă,  cerându-mi să-i aduc o torbă de făină, o sticlă de ulei, brânză și ouă.

Când am ajuns acasă, m-am speriat de ceea ce am văzut. Ușa noastră era scoasă din țâțână și aruncată în ogradă, iar Lupul era împușcat. Paturile erau distruse, iar pernele erau sfâșiate și puful de gâscă plutea prin toată casa. Geamurile erau găurite de gloanțe. Capacul de la beci era dat într-o parte și eu am văzut că butoaiele, ciuruite de gloanțe, pluteau prin vin. Putina cu brânză plutea și ea prin vinul care continua să curgă din butoaie. Am coborât pe o scară și m-am îndreptat spre putina cu brânză. Vinul îmi ajunse la piept. Am pescuit din putină o bucată mare de brânză și m-am întors înapoi la suprafața pământului. Am intrat în poiată, după ouă și am auzit un sforăit. Un soldat rus dormea cu capul lipit de ușa poiețicii. Se vedea că fusese lăsat acolo ca să ne găbuiască pe noi și lui i s-a făcut foame și a intrat în poiată după ouă și a adormit brusc, după o noapte de nesomn. Să intru? Să nu intru? Mama m-a trimis după ouă. Cum să mă întorc înapoi fără ouă? M-am furișat pe lângă el și am scos dintr-un cuibar vreo duzină de ouă. Le-am înfășurat în cămașa mea și am ieșit afară. Soldatul nu se trezise. Mi-am dat seama ce i s-o întâmplat. S-o lovit cu capul în cantul de sus al ușii când a vrut să intre și a căzut pe podea și a adormit. Mulți se loveau de partea de sus a ușii.

M-am furișat din poiată și am despicat ograda, gândindu-mă că ei ne așteaptă să ne întoarcem acasă ca să ne găbuiască și, de aia, l-au lăsat și pe soldatul acela, acolo. Probabil, alți soldați ne mai caută  și acum prin sat . Totuși, am urcat și în pod și am coborât de acolo cu o torbă plină cu făină. Apoi m-am furișat prin grădină și prin vii, pentru a nu întâlni pe nimeni. Totuși, în mijlocul pădurii de salcâmi am văzut-o pe tanti Eliza, despre care se spunea că ar fi ibovnica lui nea Ionel Halipli. Își smulgea părul din cap și plângea în pumni ca să n-o audă nimeni. M-am ascuns după un copac ca să nu mă vadă nici ea pe mine. Am înțeles că vânzătorul și familia sa au fost ridicați,  dar nu și ea. Ea a fost lăsată acasă și acum își rupea hainele de pe ea. M-am furișat prin pădure, până am rămas iar singur. Pe urmă, din pădurea din salcâmi am trecut în pădurea de la Cantea, iar de acolo, am coborât printr-o podgorie în grădina mătușii Aglaia, unde mama și frații mei mă așteptau cu sufletul la gură. Cel mai tare, frații mei au plâns după Lupul nostru, iar mama, după pernele și covoarele ei.

După ce s-a lăsat întunericul, am plecat de la mătușa Aglaia, la o cunoștință de-a mamei, din Cârnești, dar nu pe drum, ci printr-un lan de porumb.

Un an întreg am mânat pe la toți cunoscuții mamei din toate satele din jurul satului nostru, sau am rămas peste noapte în pădure, dormind strâns lipiți unul în altul ca să nu ne fie frig.

Într-o seară, m-am furișat în grădina noastră și am auzit vorbindu-se în rusește. În casa noastră trăia altcineva. Un rus, trimis să conducă sovhozul din satul nostru.

Asta mi-a povestit Tudor, pe care l-am întâlnit la poalele pădurii de salcâmi și tot el mi-a povestit că ultimul om din sat pe care soldații l-au ridicat în noaptea aia a fost nea Ilie Pascaru și nimeni nu știa de ce, în afară de mama mea.  Care însă nu a vrut să ne spună și nouă, oricât de mult am rugat-o.

În seara aia am dormit din nou la mătușa Aglaia și mama a plâns toată noaptea.