De când rușii au început războiul în Ucraina, brusc realitatea s-a transformat într-un coșmar.

Știrile nasoale de pe front sunt tot mai multe și tot mai neliniștitoare. Ei aruncă bombe și rachete acolo unde nu te-ai fi așteptat că o vor face. Oameni nevinovați sunt uciși cu sutele în fiecare zi și în fiecare zi aflu noi și noi lucruri despre  cruzimea rusă care pur și simplu nu are egal în istorie. Oameni împușcați în ceafă, prunci violați sub ochii mamelor, mame violate în fața fiicelor, nepoți uciși sub privirile neputincioase ale bunicilor, rachete explodând în saloanelor pacienților bolnavi-mintal,  femei gravide împușcate în ceafă, bombe aruncate pe peronul gărilor, în mulțimea de oameni care încearcă să ia ultimul tren, pentru a se evacua din oraș, bombe cu fosfor detonând în sălile de clasă ale unor școli de la țară. Cruzimea lor e inventivă. Ei ascund mine în burțile unor piane, pentru a transforma pasiunea pentru muzică într-o capcană a morții. Să se fi inspirat din vreun film de groază sau asta e găselnița lor?  Dar ei ascund mine până și în spatele unor cadavre, făcând din cinstirea morților o nouă cursă a morții. Distrug orașe întregi. Mariupolul l-au ras de pe fața pământului doar pentru a-l putea ocupa. Nu au niciun fel de scrupule. Ei vor să învingă și pentru asta sunt gata să pustiască totul în jur.

Cruzimea lor mă face  vulnerabil. Cruzimea lor transformă prezentul nostru, al tuturor, în ceva foarte nesigur, iar viitorul, în ceva foarte nebulos. Războiul nu s-a terminat și nu știm unde-l vor purta mâine și dacă a doua zi dimineața nu ne vor trezi exploziile bombele căzând peste casa noastră. Unii și-au făcut déjà bagajele și vor să fugă cum vor auzi primele împușcături, iar singura lor teamă e să reușească să treacă dincolo până se vor închide granițele.

După 24 februarie, viața mea s-a schimbat radical. Nu mă mai interesează că s-au decernat noi premii și cartea mea din nou nu a primit nimic. Toate astea mi se par, acum, niște fleacuri. Ce însemnătate poate să mai aibă nu știu ce premiu literar, în fața atrocităților războiului?

Eu vorbesc, mă gândesc și scriu doar despre război. Nu mă mai interesează decât războiul și caut oră de oră să aflu noi vești de pe frontul ucrainean. Războiul ăsta nu s-a terminat  și nu știm cum se va termina.

Războiul se apropie de granițele noastre. Bombe și rachete cad la Zatoka, unde de atâtea ori am fost la mare sau la Odesa prin care îmi plăcea să mă plimb hai-hui, la plesneală, fără o țintă precisă.

În fiecare zi, rușii comit noi și noi crime în Ucraina, iar eu mă întreb cum să mai scriem literatură după  Bucea, Mariupol sau Borodianka?

Vom mai putea scrie?

Poate, dar nu una postmodernistă, dar nu o literatură ludică, intertextuală, livrescă, bășcălioasă, fără nicio legătură cu viața.

Singurul meu mod de-a mă apără de cruzimea rusească e să scriu despre ea. Ei se tem de mărturiile noastre. Ei se tem de poveștile noastre și ar prefera ca ele să nu existe.

Tocmai de asta și trebuie să scriem. Numai așa ne vom putea apăra de cruzimea lor. Scriind despre ea și Dând-o în vileag.

Ei vor să bage frica în noi. Iar dacă vor reuși, noi vom pierde războiul. Pe mine, unul, scrisul mă ajută să-mi înving frica și să-mi mențin vie speranța că Victoria va fi a noastră. 

Ei nu o să mă învingă niciodată atâta timp cât eu voi scrie despre acest război.

Ei n-o să ne învingă niciodată atâta timp cât noi vom scrie despre acest război.