Vasioc ieși primul din blocul acela cu șaisprezece etaje din Mariupol și se opri între cele două bănci din curte pentru a-l aștepta pe Arturcic, consăteanul său din Vișniovka, din mahalaua de lângă pădure, de unde atât de des, mai ales iarna, îi atacau haite de lupi, iar pe cei răniți trebuiau să-i care cu sania, căci cu mașina nu aveau cum să răzbată, pe o distanță de vreo trei sute și ceva de kilometri până ajungeau la spitalul de urgență din Krasnoiarsk. Mulți nu mai ajungeau și mureau pe drum. Pe drum își dădu papucii și tatăl lui Vasioc, într-o iarnă în care nămeții erau cât casa și viscolul le îngreuia atât de tare înaintarea, încât au avut nevoie de o zi întreagă ca să iasă din sat. Cel cu care a plecat atunci la Krasnoiarsk a fost Arturcik. Al lui erau sania și renii înhămați la ea. Arturcic l-a învățat atunci cum să fumeze pe vifor, fără ca vântul sau ninsoarea să-i stingă țigara. Acum nu bătea vântul, dar Vasioc nu-și putea aprinde țigara, până nu ieșea cel mai bun prieten al său de pe front, care, spre deosebire de el, nu-și pierduse bricheta.

Vasioc era tare dezamăgit, că nu a putut scoate din bucătărie mașina de spălat vase. Ce cadou minunat i-ar fi putut face Verocicăi sale iubite, care muncea la tăiat copaci și seara venea frântă de oboseală acasă, unde, pe deasupra, mai trebuia să-i facă și lui de mâncare sau să spele vasele. Lui îi era milă de ea și uneori le spăla în locul ei, dar nu tot timpul, căci și el deseori venea frânt de oboseală de la tăiat copaci, și cât ar fi dat acum să-i facă acest cadou, acest cadou minunat, dar n-a putut-o scoate pe ușa din bucătărie, oricât s-a opintit și, până la urmă, a renunțat la mașina aia de spălat vase și a ales în loc un uscător de păr și un cuptor cu microunde, gândindu-se că și acestea o s-o bucure Verocica sa iubită.

Deschise ușa și Arturcic, care ieși platforma de la intrare cu un televizor în brațe. Era tipul acela de televizoare, sub formă de ecrane. În Vișniovca un asemenea televizor mai avea doar primarul și pe Vasioc brusc îl cuprinse invidia. Cât ar fi dat să fi găsit și el un asemenea televizor. Dar lui nu i-a mers. El nu era la fel de norocos ca Arturcic. Căruia îi mergea totul ca pe roate. Până și casa și-a ridicat-o înaintea sa.

Nu și-a aprins țigara că nu i-a permis comandantul, care, și el, părăsi clădirea cu un televizor în brațe. Le ordonă s-o ia la picior printre copaci spre camionul din stradă, tot acum, și Vasioc, împreună cu Arturcic, se porniră după comandant, fofilându-se printre arbori. Acesta era iute de picior și dispăru cât ai clipi din gene după clădirea din față. Din care, din senin, cineva începu să împuște în ei și toți tovarășii lor se împrăștiară ca potârnichile printre copaci. Nu-și putea explica cine ar fi putut să tragă. Cum, cine? Ucrainenii. Înseamnă că ucrainenii au intrat deja în oraș și erau la doi pași de ei.

Un glonț îl nimeri pe Arturcic, în piept, și acesta mai întâi lăsă televizorul cu mare grijă după trunchiul unui copac, după care își rupse cămașa și-l rugă pe Vasioc să-l panseze. Vasioc își dosi și el după trunchiul aceluiași copac cuptorul cu microunde și uscătorul de păr și-l bandajă. Se pare că nu era nimic grav și ei își putură continua drumul.

Când au ieșit de după copaci, un alt glonț îl lovi pe Arturcic, sfârtecându-i coapsa. Reuși să ajungă doar până după colțul clădirii, unde lipi televizorul de perete, și se prăbuși la pământ. Nu, nu muri. Era viu, dar din cauza rănilor nu se mai putea mișca. Camionul nu era departe și încă-i aștepta. Comandantul le strigă să se grăbească și-i anunță că nu pleacă până nu vin și ei. Ceilalți soldați îi înjurau.

Gloanțele răpăiau pe deasupa capetelor lor și ei ar fi trebuit să se grăbească, dar nu puteau. Arturcic stătea lungit pe pământ și gemea. El nu putea să meargă de unul singur și Vasioc ar fi trebuit să-l apuce de mâini și să-l care în spate, dar în timp ce se apropia de el, ca să-l ridice de la pământ, văzu televizorul. Un asemenea televizor la ei în sat avea doar primarul. Ezita. Să-l apuce de braț pe Arturcic sau… Nu prea avea prea mult timp de gândit, căci un glonț îi străpunse și lui capela.

Lăsă cuptorul cu microunde și ridică televizorul de jos. Cu el și cu uscătorul de păr în brațe, alergă spre camionul din stradă. Nu se uită în urmă, unde rămase lungit pe pământ, gemând consăteanul său. Nu se uita decât înainte unde comandantul nu-i permise șoferului să pornească până nu veni și el. Niște brațe puternice îi luară televizorul și uscătorul de păr din mâini, și alte brațe îl ajutară și pe el să urce. Cineva îi înmână aparatele sale, felicitându-l pentru alegerea făcută. Nimeni nu-l întrebă nimic de Arturcic, nici măcar comandantul. Care bătu cu palma în cabină și camionul porni.

NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.