Scoteam din pungă pe rând toate lucrurile pe care i le-am adus și i le puneam pe pat: ciorapi, maiouri, flanele, bluze cămăși, pantaloni, un pieptene, o umbrelă, două șepci, o giacă și o pastă de dinți, împreună cu o periuță sidefie. 

- Pasta de dinți și periuța ia-le înapoi , mi-a spus el și le-a împins spre mine.

- Ți le-ai adus din Harkiv? Ai reușit?

El nu-mi răspuse nimic, ci pur și simplu și-a căscat gura la mine în care nu era niciun dinte. Nici măcar unul. Gingiile lui erau goale și eu m-am întrebat oare cum de nu am văzut că era complet știrb. De, era actor și știa foarte bine să-și mascheze defectul acesta, încât nimeni să nu-l vadă.

Serhii e din Harkiv și stătea în cabina mea de la teatru. Pe mine mă cheamă Vasile și eu sunt actor la Teatrul Național „Mihai Eminescu” și pe Serhii l-am cunoscut la un festival de teatru din Galați, unde el și colegii săi de la Teatrul Dramatic „Gogol” veniseră cu „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian. Jucaseră grozav. Jucaseră în limba română, fără să ne cunoască limba. Cred că asta m-a și fascinat cel mai tare și asta m-a făcut să-i caut după spectacol și să-i scot în oraș la o bere, unde ne-am și împrietenit.

Când rușii au început să le bombardeze orașul, ei începuseră repetițiile la „Istoria Comunismului…” a lui Matei Vișniec. Se aflau pe scenă, repetând finalul când o rachetă s-a izbit în clădirea teatrului, urmată de încă o rachetă și apoi de încă una,  și de niște explozii înfiorătoare.  Pereții se prăbușiră de parcă ar fi fost de plastilină, iar tavanul căzu peste ei. S-a năruit și scena sub ei aruncându-i în cabina sufleorului,  sub un morman de pietre și bârne. Mai toți au murit în timp. Serhii însă a scăpat. Ușa care s-a prăvălit sub el s-a oprit cu cantul de sus în perete și peste ea s-au surpat părți din scenă și din tavan, dar nu peste el, el putându-și mișca nestingherit mâinile și picioarele și chiar putându-se întoarce de pe o parte pe alta. Ușa aia de fier l-a salvat. O ușă de fier peste care s-a ruinat teatrul său în care a jucat atâtea roluri și în care se pregătea să joace rolul unui nebun din piesa lui Vișniec. L-au scos de acolo peste trei zile. Trei zile în care nu știe cum de nu a înnebunit. Trei zile de beznă. Trei zile de vaiete și trei zile de praf și de explozii. La început, gemetele se auzeau peste tot în jurul lui, iar la sfârșit au încetat cu totul. Norocul lui că ușa aia căzuse peste el și el se putea întoarce de pe o parte pe alta și că pute spune rugăciuni.  Știa multe rugăciuni. Trei zile și trei nopți cât a stat sub dărâmăturile teatrului o clipă nu i-a tăcut gura. A spus non-stop, fără întrerupere, rugăciuni. A tăcea ar fi însemnat să înnebunească. A tăcea însemna a muri.

Când l-au scos de acolo îi căzuse tot părul din cap și îmbătrânise îngrozitor, îmbătrânise atât de tare de parcă ar fi avut optzeci de ani. Fața i se zbârcise într-o clipă și umerii i se scofâlciseră. Nu l-am recunoscut când l-am văzut. De sub dărâmăturile alea nu a scăpat nici un coleg de-al său. Sub dărâmăturile alea a rămas și soția sa sau copiii săi. Sub dărâmăturile alea a pierdut și toți dinții din gură.

 Într-adevăr, la ce i-ar mai fi folosit acum periuța și pasta mea de dinți Kolgate, pe care i le cumpărasem? L-a nimic. 

Serhii adormi în timp ce-mi povestea toate astea. Adormi instantaneu. Dormea cu buzele întredeschise și eu fără să vreau m-am uitat încă o dată în gura sa. Gingiile îi sângerau de parcă acum i-ar fi smuls toți dinții din gură.