S-a scurs o săptămână de când sâmbăta trecută a încuiat toate ușile din apartamentul său din Kiev și a plecat spre gară. Nu mai ține minte cum a ieșit din casă, cu cei doi copiii ai ei și cum, târând un geamantan greu, printre gropile din asfalt, a traversat tot orașul. Troleibuzele, metroul, autobuzul nu circulau și mergeau pe jos. De mai multe ori au fugit ca să se ascundă sub poduri  sau în pivnițele caselor. Multe lucruri i s-au șters din minte. Nu mai ține minte cum s-a trezit pe peron și cum a urcat în vagon, aproape de-a bușilea.  Ziua în care și-a părăsit orașul i s-a șters aproape cu totul din minte. Foarte multe lucruri le-a uitat din clipa când a coborât pe peronul gării din Chișinău și a urcat într-o mașină care a dus-o într-un cartier din Chișinău, și o femeie i-a deschis ușa unei case și i-a spus că aici va trăi cât va dura războiul acesta.  Foarte multe lucruri din existența pe care o ducea în Kiev le-a uitat. Parcă ar fi fost dintr-o altă viață. Aproape că nimic nu mai ținea minte din viața ei anterioară. Ceea ce nu a uitat însă au fost sirenele. Sirenele din Kiev. Sirenele din Kiev care brusc răsunau când te așteptai cel mai puțin la asta, la orice oră de zi sau de noapte. Brusc răsunau. Și tu oriunde te-ai fi aflat atunci tresăreai și săreai în picioare și fugeai să te ascunzi în subsol. De câte ori n-au trezit-o din somn. De câte ori nu au trezit-o pe la trei sau la patru noaptea și nu au fugărit-o cu copii în brațe, în subsolul de sub blocul lor. Abia de adormea că ele iar răsunau. Numai închidea ochii că răgetul lor o făceau să sară din pat și să fugă, să fugă, să fugă, cu copiii în brațe pe scări, ca să se ascundă de bombele care cădeau în jur. Au fost nopți în care sirenele au alungat-o din pat și de zece ori și, de aia, se culcau îmbrăcați. Au fost nopți în care a preferat să nu doarmă deloc decât să fie trezită de sirene. Sirenele însă o găseau peste tot. O găseau făcând mâncare. Bucătărea și ele începeau să urle. Punea fasulele la fiert și ele începeau să ragă. Stingea focul și își lua băieții și alergau în jos pe scări, deseori fără să mai încuie ușa, nereușind sau uitând asta. Oricum, ce sens mai avea? Nimeni din cei care alergau în jos pe scări ca să se ascundă în subterana clădirii nu-și încuiau ușile. Sirenele au prins-o o dată făcând baie, era udă, se afla sub duș, apa curgea de sus, îi curgea în cap, i se scurgea pe umeri și sirenele au început să zbiară asurzitor. Copiii s-au trezit din somn și au început să plângă. Fugeau încolo și încoace prin casă. A oprit apa, s-a uscat cu ștergarele și a ieșit să-și liniștească băieții. Era prea frig ca să fugă undeva și a rămas acasă. S-au ascuns cu toții sub pat, ea și copiii săi.

Exploziile bombelor le-a  mai uitat, dar nu și urletele sirenelor. Urletele sirenelor le mai ține minte și acum.

Acum lucrează cu noi în aceeași redacție. E o femeie la treizeci de ani. O cheamă Irina. Scrie în ucraineană și eu îi traduc textele în română. Copiii îi ia tot timpul cu ea nu de aceea că nu ar avea unde să-i lase. Ar putea să-i lase acasă. În apartamentul lor cu două camere. Dar nu vrea să-i lase singuri. Și nici ei nu vor să rămână singuri. Au câte șase ani fiecare. Sunt gemeni. Îi cheamă Serhii și Volodimir. Nu vrea să-i ducă la grădiniță. Se teme să nu-i obijduiască ceilalți copii. Dar și ei sunt foarte abătuți. Și tăcuți. De când i-am cunoscut nu au scos niciodată vreo vorbă. Se țin peste tot din urma mamei lor. Ea scrie și ei stau liniștiți pe câteun scaun în jurul ei. Eu cred că ar trebui să-i vadă un psiholog, dar nu îndrăznesc să-i sugerez asta.

Din când în când, lasă totul, își strânge copiii la piept și fuge afară, pe scări, cu copiii ei în brațe, căutând unde să se ascundă.  Deși sunt mari și grei, îi cară în brațe afară din clădire. Dar pur și simplu se aude sirena unei ambulanțe. Când își dă seama de asta, își ridică ochii spre noi, care alergăm după ea în curte și ne privește vinovată. Își dă jos copiii din brațe și își aprinde o țigară și noi îi arătăm ambulanța de care s-a speriat. Mașina trece pe lângă noi cu sirena pornită. Ea o privește, dar nu pleacă nicăieri. Fumează. Nu se întoarce în clădire decât după ce ambulanța aia dispare în capătul străzii și sirena aia nu se mai aude. Noi stăm împreună cu ea și ne întoarcem înapoi în clădire doar după ce ea se întoarce. Ea urcă scările cu capul în pământ, cu copiii ținându-i de mâini.