editorial

Cele mai deschise

Dumitru CRUDU // Pentru mine ziua de 27 august este ziua în care am pierdut-o pentru totdeauna pe Liuda

Când l-am văzut pe Emil Brumaru pentru prima dată la Iași acum șase sau șapte ani într-o clasă a unui liceu de pe malul Bahluiului sau cu vedere spre râu, plină ochi cu tineri și tinere dintr-a unsprezecea și a douăsprezecea, veseli, voioși și dezinhibați, ar fi trebuit să-i mulțumesc cel puțin pentru două lucruri, dacă nu și pentru mai multe, dar pentru două, cu siguranță: primul, că mi-a netezit, firește, fără să știe, drumul spre inima unei tinere din satul său de baștină, din Bahmutea, alături de care, cu alți treizeci de ani în urmă, mă trezisem într-o vară într-o bancă asemănătoare cu cele în care stăteau elevii și elevele din Iași, dar fără să fim la fel de surâzători și voioși ca aceștia, și asta pentru că dădeam un examen, examenul de limbă și literatură moldovenească ( așa îi spuneau sovieticii românei pe atunci), pentru a putea intra la facultatea de jurnalistică. Subiectul care ne picase era foarte greu. Trebuia să comentăm un fragment dintr-un roman de-al lui Samson Șleahu - „Tovarășul Vanea” - pe care niciunul dintre noi nu-l citise, fiindcă ne repugna amândurora realismul socialist, dar în acel fragment era vorba despre o tânără și o tânără - ambii ilegaliști - nevoiți să petreacă o noapte în aceeași cameră, ba chiar mai mult decât atât, în același pat, unde s-au culcat îmbrăcați și, ca să vezi, să vezi și să nu crezi, au dormit spate la spate până dimineață. Spate la spate, fără să se atingă. După care dimineața ieșind din casă au luat-o în direcții opuse și nu s-au mai văzut după aia niciodată. Acesta era fragmentul, pe care noi nu prea știam cum să-l comentăm și mai mult trăgeam cu coada ochilor la ce scrie celălalt, copiind, fără rușine, unul de la altul. În curte, unde am ieșit să fumăm după aia, ne-am dat drumul la gură și l-am înjurat pe ilustrul proletcultist cu toate cuvintele interzise de cenzura de partid. Apoi eu am exclamat: