31 March, 2017

Cum m-a lăsat Mircea Dinescu să fac ce vreau cu vorbele lui, iar Nelly Cozaru, nu

Cum m-a lăsat Mircea Dinescu să fac ce vreau cu vorbele lui, iar Nelly Cozaru, nu
FOTO: Radar de Media

Cu Dinescu a fost mai uşor. „Ai chestia?” – m-a întrebat. O aveam. Era un Sanyo, mi-l dăduse Nicolae Misail, fostul redactor-şef al cotidianului Sfatul Ţării, sub jurământ că nu-l scap pe jos, nu-l împrumut nimănui şi îl feresc de copii. Nici eu nu mai văzusem o drăcovenie atât de minusculă, cum mi se părea mie atunci. Tata avusese un magnetofon dintr-o primă generaţie, cum ar veni, mare cât o valiză, abia de-l aburcai. Ăsta încăpea în palmă sau în buzunarul de la rever şi culmea! – îndeplinea aceleaşi funcţii.

Era seară sau nu – chiar noapte de-a binelea, ne aflam într-o sală la şcoala de vinificaţie din Stăuceni. Mircea Dinescu, tânăr, proaspăt preşedinte al USR, însoţit de câţiva colegi (printre care, apropo, şi Ana Blandiana), plus o grămadă de figuranţi cu carnete de scriitor, cu lefi de profesor, bucătărese planturoase, mişunând printre scaune cu oale de sarmale şi carafe de vin. Îmi amintesc vag prilejul: un acord sau cam aşa ceva, semnat cu Uniunea noastră. Mă rog, nu puteam rămâne la podurile de flori. Stăuceniul era punctul final al unui alambicat periplu pe la tot felul de şcoli, case de creaţie, fabrici şi ce mai era în vremea aceea de vizitat. Pentru că, după urs, Proprietarul de poduri, cu teribila lui volubilitate, lăsa mulţimile cu gura căscată şi ar fi fost un păcat inexpiabil să nu-l porţi de colo până colo. M-am convins, vorba vine, pe propriu dictafon, hăt pe la miezul nopţii, când ospăţul – început în forţă – pierduse vizibil din turaţii şi poetul a consimţit în fine să-mi vorbească.

De ce spun că a fost mai simplu? Pentru că m-a lăsat să fac ce vreau cu vorbele lui. Şi am făcut fără zăbavă: le-am transcris cu evlavie de pe bandă, chiar a doua zi, o parte a interviului (destul de mică, din considerente de spaţiu) apărând în Sfatul Ţării, pentru care, de altfel, îl şi solicitasem, varianta integrală fiind publicată, după ani buni, în Semn-ul lui Nicolae Leahu. Pot să bag mâna în foc: e un Dinescu absolut autentic acolo, Dinescul anului 1991, avatarul lui nemachiat, nestilizat din miezul acela de noapte. Pentru că, spuneţi şi domniile voastre, ce rost avea, de pildă, să refac topica unei propoziţii ori să suprim cât colo o repetiţie? Câte parale face un Dinescu dres după chipul şi asemănarea nu ştiu cărui considerent? Nu cred în  interviul de informare: avem specia relatării, la urma urmei. Interviul e – sau trebuie să fie – mai ales un document uman, de psihologie în acţiune sau de temperament, cum vreţi; o parte dintr-un întreg în desfăşurare, cu tot ce înseamnă caracter, aptitudini, idei etc.

Dar ce legătură au toate astea cu interviul luat, mult după, lui Nelly Cozaru, o actriţă care ne-a forţat în câteva rânduri limitele percepţiei, dislocându-ne din mai mereu filistinul nostru confort?

Au. Nelly Cozaru a montat odată, nu chiar demult, un spectacol la Naţionalul din Bălţi, după o piesă de Elena Razumovskaia, „Dorogaia Elena Sergheevna”, text scris într-o perioadă în care singura formă de libertate a expresiei era lauda groasă prin plenare a PCUS. O piesă noncoformistă căreia regizoarea i-a descoperit o flagrantă actualitate. A fost, am aflat mai târziu, o lună de repetiţii în draci, dimineţile, iar serile, ca un pustnic aproape, repliată în odaia ei de cămin, în campusul de la „Alecu Russo”.

Aşa se face că am descoperit-o cam pe spartul târgului, când jocurile, în fond, erau făcute şi premiera stătea să se anunţe. Intendentul, cu şiretenie: „Ştii că în «Luceafărul» o avem cazată pe Nelly Cozaru?” De unde să fi ştiut?! N-a dat nimeni sfară în ţară. Şi-apoi, haina gri, ca o pavăză menită să-i prezerve izolarea: cine s-ar fi prins că e chiar tipa din Monoloagele vaginului?...

Cum să zic? Aveam şi eu o spaimă culturală. Cu preşedinţi şi şefi de guvern am mai vorbit, cu actriţe însă (şi încă din astea, din specia expresionistă, dacă termenul nu e prea difuz), niciodată. Nu mă mai plâng de ce risipă de elocinţă am făcut spre a-i smulge acordul. Nici cum am tras apoi de timp, poate-poate se întâmplă ceva, vreo urgenţă, şi tocmeala se anulează de la sine. Îmi amintesc limpede după-amiaza acelei zile de mai şi terasa unde am discutat. O terasă din preajma campusului, la un pas de trotuarul înţesat de studenţi. Un ins străbătut de toate frisoanele (eu) şi o prezenţă tonică, debordantă, frecvent tranşantă – N. C. Poate că înfăţişarea mea de nenorocit a făcut-o – în contrapondere, aşa-zicând – să-mi dea, implicit, prin dicţiune, atitudine, idei, o lecţie de naturaleţe şi fermitate. Am transcris totul cu migală, păstrând pentru tipar ceea ce face realmente farmecul şi identitatea acestei artiste. Obţinusem o Nelly Cozaru decupată dintr-un moment anume, X să-i zicem, al destinului său, destin care o adusese într-un fine de primăvară în oraşul din infern, cum îl taxase Bogza în interbelic.

Nu-mi dau seama nici acum prea bine de ce a ţinut morţiş să-şi rectifice propriile cuvinte, să suprime anumite pasaje, să facă, în definitiv, un regretabil rabat la spontaneitate... Era atât de frumoasă în micile ei inconsecvenţe, lapsusuri, denivelări. Atât de admirabilă în temeritatea anumitor afirmaţii. Era, acolo, dinamica vie a personalităţii, bătaia autentică a umorilor, pulsul nemachiat al caracterului. Era omul! Cât m-am dat de ceasul morţii s-o conving! Nu şi nu.

 

Ai depistat o eroare în text?  Selecteaz-o  și apasă combinația de taste CTRL + ENTER