17 January, 2017

Reportaj. Am fost întâlniți la Kramatorsk de alcoolici ascultând manele

Reportaj. Am fost întâlniți la Kramatorsk de alcoolici ascultând manele
FOTO: Sandu Tarlev
Luăm biletul spre Odesa în dimineața plecării, pentru că o zi înainte nu am avut pașapoartele cu noi. Trenul Chișinău – Odesa are doar cinci vagoane, toate cu bănci de lemn cu spetează, vopsite în galben și grupate câte două în jurul unor măsuțe. Doar în vagonul cinci, scaunele sunt moi și de culoare vișinie, acolo este și un mini bar, poate de asta acest vagon este aglomerat, gălăgios și chiar nădufos.

Luăm biletul spre Odesa în dimineața plecării, pentru că, o zi înainte, nu am avut pașapoartele cu noi. Trenul Chișinău – Odesa are doar cinci vagoane, toate cu bănci de lemn cu spetează, vopsite în galben și grupate, câte două, în jurul unor măsuțe. Doar în cel de-a- cincilea vagon scaunele sunt moi și de culoare vișinie. Acolo este și un mini bar, poate din cauza asta vagonul este algomerat, gălăgios și chiar plin de năduf.

 

În trenul Chișinău-Odesa Foto: Sandu Tarlev

Vodca de la 8 dimineața

Vagonul în care stau este, în schimb, aerisit și liniștit și are aproximativ zece călători. La una dintre stațiile suburbane, intră patru bărbați, rași în cap și cu fețele deformate de beție. Ocupă două scaune în jurul măsuței pe care înșiră deîndată o partidă de belot. Unul își toarnă vodcă într-un pahar de plastic, îl dă peste cap și o "stinge" cu apă, se încrețește apoi, roșește la față și scoate o înjurătură în rusă, din care pricepem  că se simte foarte bine.

Mă gândesc că e o prostie să combini vodca cu apă: o "Cola", să zicem, ar fi o alegere mult mai potrivită. Apoi mă gândesc că e o prostie să bei tărie la ora opt dimineața, știind că urmează vama ucraineană și vei fi nevoit să răspunzi duhnind a spirt la întrebările polițistului de frontieră.

Grupul însă nu merge la Odesa: coboară la Basarabeasca, nu înainte de a sparge mica fereastră de la ușa tamburului, fapt care îl nemulțumește pe însoţitorul de vagon, deşi nu pare scandalizat din cale afaraă. „Au stricat fereastra!”, îmi arată el o  găleată plină ochi cu cioburi de sticlă și pleacă resemnat.

„Prin ochii presei vorbește adevărul”

Trenul își continuă calea fără incidente, trece de Tighina, pe podul vopsit în culorile tricolorului rus și ale steagului transnistrean, se oprește puțin la Tiraspol, apoi își continuă drumul spre vama Cuciurgan.

Avantajul de a merge la Odesa cu trenul este că nu trebuie să te supui enervantului proces de înregistrare la punctul de trecere tansnistrean și să dai explicaţii vameșilor separatiști.

Trenul oprește la vama moldovenească Bulboaca, însă nimeni nu controlează pașapoartele. Se face doar un control mai curând formal al vagoanelor.

Vameșul ucrainean de la punctul trecere Cuciurgan - o doamnă - ne scrutează cu atenţie și ne pretinde să prezentăm conținutul rucsacurilor. „Avem aparataj, camere foto și video, suntem jurnaliști și mergem în Kramatorsk să facem reportaje din zona de conflict”, îi spunem femeii cu epoleți.

Ea ne aruncă o privire bănuitoare. O asigurăm că avem actele în regulă, că avem acreditare la SBU și de la Ministerul Apărării!

„Bine”, zice ea, ridicând de pe măsuță un volum de Hemingway, pe care o răsfoiește puțin și îl depune la loc.

„Dar prin ochii dvs.vorbește adevărul - îmi spune de-odată. Ce părere aveţi despre ceea ce se întâmplă în Donbas?”.

Femeia mă priveşte la fel scrutător. Ezit să-i răspund. Îşi repetă întrebarea. „Sunt sigură - zice -  că ați vorbit cu oameni, v-ați creat o părere”...

„Prefer să nu comentez”, răspund, gândindu-mă că poate îmi întinde o cursă. Vameșa nu-și întoarce privirea și nici nu își șterge zâmbetul iscoditor de pe față. Presiunea lor ne jenează.

Imediat intervine o femeie, care stă cu două bănci înaintea noastră. Vagonul are o acustică foarte bună atunci când staționează. „Vă spun eu ce se întâmplă acolo! Dacă s-ar fi înțeles ca oameni, nu ar fi fost atâtea jerfe, nu ar fi murit atâția copii! Chiar le-a fost așa de greu să se înțeleagă între ei?”, aproape că strigă femeia. Vameșa ne părăsește pentru a discuta cu femeia care are o opinie clară despre ceea ce se întâmplă în Donbas datorită faptului că mama ei locuiește în Mikolaev.

După vameșă, intră polițistul de frontieră, care introduce datele de pașaport într-un laptop, ne aplică ştampile roşii în pașaport și pleacă urându-ne succes.

Odesa mai crede în lacrimi

În rând după bilet la gara feroviară din Odesa Foto: Sandu Tarlev

Într-o oră și jumătate, suntem la gara de trenuri de la Odesa, unde avem o oră la dispoziție ca să schimbăm bani, să cumpărăm bilete și să înfulecăm ceva.

Gara de la Odesa este o clădire mare, cu o arhitectură frumoasă. E aglomerată: la toate casele fac coadă oameni ce revin după vacanțele petrecute pe litoral. T

Zimpul trece repede, mai ales când nu prea îl ai. Reușim să cumpărăm hrivne, două bilete de cupeu, pe paturile de sus. Ne enervează chelnerița din cafeneaua aproape pustie, care ne aduce borșul ucrainesc și pilaful, pe care le-am comandat, abia după ce îi amintim, cu toate că îi spusesem din capul locului că vrem ceva pregătit deja.

Ajungem grăbiți la vagonul nr. 12: mai sunt încă 15 minute până la plecare. Însoţitoare ne verifică pașapoartele. Trenul Odesa – Konstantinovka are vreo 17 vagoane și cu greu îi vezi capătul. Toate vagoanele sunt aglomerate și pline de năduf. Câțiva călători vorbesc peste geam cu cei de afară și plâng. Trenul pornește și cei de afară fug după vagon și plâng, şi ei, iar cei din vagon încep să plângă și mai tare, în hohote, și îşi întind mâinile în exterior. Pare o scenă despinsă filmele sovietice.  

Cei din cupeul nostru sunt o familie care, spre dezamăgirea reciprocă, tot la Kramatorsk merg. Vom sta împreună 15 ore! În vagon sunt și câțiva militari, ostași tineri, înalți, îngrjiți și foarte serioși. Ei nu se implică în nimic din ceea ce se întâmplă, sunt mai curând absenți.  

„Bandera e peste tot”

Lângă cupeul nostru stă o familie de ruși. Tatăl familiei, durduliu și cherchelit, umblă prin vagon îmbrăcat doar în niște boxeri mulați. Toate cele 15 ore va umbla așa. Soția lui e gravidă, cu burtă până la gură, îl ceartă urât pe băiatul ei de vreo zece anișori, scăpând câte un "futu-ți doba mă-ti!", și iese la fumat în tambur mai des decât soțul ei cel roșu de beție. Cu ei este și bunica - un munte de om care umblă într-un halat subțire și scurt, iar șoldurile și le acoperă cu un șervet legat la brâu. Pe femeia asta o aud vorbind în tambur cu un alt călător, care îi zice că are de gând să meargă în Ternopol, în vestul Ucrainei. „Păi, cum să mergi? Bandera e peste tot acolo!”, îi apostrofează femeia. Întreg vagonul vorbește doar ruseste, cu excepţia militarilor îmbrăcați în uniforma donată de guvernul american, care, de altfel, tac mâlc.

Armata de bucătari ambulanți

Tot timpul cât stăm treji ne aflăm în tambur sau în porțiunea îngustă a coridorului din vagon și vizionăm peisajele industriale, care tot răsar în apropierea orașelor. Sunt hambare ruginite, depozite semidistruse, macarale, uzine cu multe țevi și tot felul de instalații sovietice, care seamănă cu nişte debarcadere depresive. Estul ucrainean este, totuși, o zonă industrială. Cu siguranță, asemenea peisaje se întâlnesc de la Kaliningrad până la Vladivostok. Unele dintre aceste obiecte industriale încă mai funcționează.

La una dintre stații, unde ajungem deja noaptea și unde trenul stă 25 de minute, ne așteaptă o armată de vânzători şi bucătari ambulanți, care vând colțunași calzi, tot felul de șnițele, pârjoale și pateuri. Oamenii umblă și printre călători și strigă ca pe litoral: "Pește afumat!", "Goriacie pirojki!" și "Holodnoe pivo!" O femeie tânără și foarte simpatică ne vinde niște șnițeluri de porc extrem de gustoase.

Jucăriile din Piatihatka

La stația Piatihatka Foto: Sandu Tarlev

După o anumită oră, cupeurile se liniștesc, se astâmpără chiar și cei care tot cumpără de la însoţitorul de vagon cutii cu bere de 20 de grivne. Aproape de ora 23, trenul opreşte la Piatihatka. Aici vom sta o jumătate de oră. Pe peron stau, în semiîntuneric, grămezi de jucării de pluș, tot felul de animale, tigri și urși gigantici. Vânzătoarea de la magazinul gării ne lămureşte: „Nu este vorba despre o fabrică de jucării. Oamenii le confecționează singuri, acasă, au atelierele proprii. La noi nu prea se găsește de muncă, așa fac și ei un ban”. Un urs de pluș imens costă 600 de hrvine.

Alcoolicii matinali și maneaua

Strada Roza Luxemburg din Kramatorsk, ora 05:30 Foto: Sandu Tarlev

Însoţitorul de vagon ne trezește la ora patru și jumătate. „Scularea! Peste o stație trebuie să ieșiți. Predați albiturile!”. După Slaviansk, urmează Kramatorskul, care ne întâmpină cu același peisaj industrial, iar la una dintre uzine, din trei țevi uriașe, ies flăcări de gaz - niște torțe albastre, imense și impresionante, desprinse paracă dintr-un film SF. 

Ieșim în semiîntunericul gării, unde femeia de la difuzor vorbește rusa, fapt care demonstrează că nimeni nu a interzis limba lui Pușkin în Kramatorsk. Ne apropiem de o gheretă lăturalnică, în căutarea cafelelor, și auzim cum trei aloolici, beți criță, cu vodcile în mâini, rostesc: „Mai încet, vin recruții!” și arată spre noi.

Din mobilul unuia dintre cheflii se aude - culmea! - o manea românească. Alcoolicii înjură, rânjesc, se amenință reciproc și apoi se împacă.

„E bine! Am făcut o mie de kilometri, ca să fim întâmpinați de niște alcoolici care ascultă o manea românească”, glumim și sorbim din cafeaua lâncedă.

Ai depistat o eroare în text?  Selecteaz-o  și apasă combinația de taste CTRL + ENTER

Ultimele știri