23 January, 2017

Dumitru CRUDU // Tâlharul a strănutat

Dumitru CRUDU // Tâlharul a strănutat
FOTO: descopera.ro
Stăteam cu ochii ţintiţi spre cele două ferestre intens luminate, din aripa dreaptă a etajului patru, şi mai că nu răsuflam. Pitit după un copac, un copac din vârful dealului, un copac masiv, mă ițeam din când în când de după trunchiul său îngheţat şi înzăpezit și mă holbam la alea două ferestre din blocul din vale, de unde se filtra o lumină gălbuie.

Era frig și ningea și eu, care toată ziua am fost în tălpi, eram ud la picioare și tremuram de frig. Un bărbat cu o pălărie maro pe cap s-a ivit în spatele meu și mă privi fix. Încremenii de mirare şi-mi pironii şi eu privirile asupra lui. Bărbatul mă privea cu nişte ochi injectaţi şi-şi freca palmele. Se vede că era cu muştarul în nas, iar eu nu aveam niciun chef de cârâială şi m-am dezlipit de trunchiul copacului și am făcut picioare în direcţia opusă din care a venit bărbatul cu capsa pusă. Să porți pălărie pe ninsoarea asta, ce prostie! După vreo zece pași, m-am uitat înapoi. Bărbatul cu pălărie stătea toto acolo unde l-am văzut prima dată și-mi înfruntă privirile. Am plecat mai departe, pentru a nu-i da niciun pretext să se ia după mine. Câţi nebuni mai sunt pe lumea asta, doar nu am să-mi pun mintea cu toţi. Am dat colțul și am răsuflat uşurat. În scuarul din spatele muzeului Puşkin, mi-am aprins o ţigară. Şi am stat acolo mult, fumând vreo cinci ţigări, cu pauze între ele. O femeie care şi-a hârşâit paşii pe lângă mine, când a deschis poarta aia scorojită, la care mă uitam ca să-mi treacă timpul, a încremenit în cadrul ei şi a început să mă  sfredelească cu ochii. Stăruitor. Și iar am făcut picioare. Călcam pe strada ce se târa spre vârful dealului. Bărbatul cu capsa pusă nu mai era acolo. Odată căţărat în țuguiul dealului, m-am uitat la casa din vale. Ferestrele alea două erau stinse. Am coborât dealul instantaneu şi peste câteva secunde păşeam prin curtea blocului, lăsând urme de zăpadă dup[ mine. Am deschis uşa de la intrare. Am urcat scările şi am țârâit la ușă. M-a deschis Camelia.

-Hai intră că mama a plecat la spital.

De cum am trecut pragul, Camelia mi s-a aruncat în brațe și a început să mă pupe. O îmbrățișam și eu, pentru că de dimineață nu am făcut nimic altceva decât să aștept clipa asta. Ne îmbrățișam în hol, și ne pupam. Deodată, am început să tușesc.

-Ce ai, nu cumva ești răcit? m-a întrebat fata și mi s-a desprins din brațe.

-M-am udat la picioare.

-Descalță-te mai repede, ce mai aștepți.

Numai bine ce m-am descălțat că s-a uzit o cheie răsucindu-se în ușă.

-E mama, ascunde-te mai iute undeva.

-Dar unde?

-Sub patul meu.

Cât te-ai freca la ochi, m-am băgat sub patul Cameliei, așa desculț cum eram.

Am auzit tropăit de pași în hol şi vocea doamnei Elena în timp ce-şi scutura zăpada.

 -Camelia, eu sunt.

-Văd, mamă. Da ce s-a întâmplat că te-ai întors înapoi?

-Mi-am uitat mâncarea acasă. Mi-o iau și plec imediat. 

Am strănutat sub pat.

-Camelia, fii sănătoasă.

-Mulțumesc, mamă!

-Nu ai răcit cumva?

-Nu, mamă.

Iar am strănutat.

-Camelia, tu ești lângă mine, dar strănutul se aude în camera ta. Cine oare strănută în camera ta? Nu o fi cumva vreun hoț? Ia să vedem noi!

Când am auzit asta, am ieșit iute de sub pat, am deschis fereastra și am îmbrăţşat burlanul, alunecând pe el până jos. Afară, ningea şi eu călcam prin zăpadă desculţ, pentru că bocancii mi-au rămas în hol.

-Hoții, hoții, răcnea panicată Elena Gheorghevna. Prindeți hoții! Iată hoţii. Ne-au călcat hoţii.

Într-o secundă, picioarele mi-au îngheţat şi eu mă temeam să nu-mi degere cumva. Nu ştiam ce să fac, şi pur şi simplu tropăiam înnebunit sub ferestrele Cameliei.

-Iată hoţul, mamă, a țipat Camelia, și a aruncat cu bocancii mei, cu o pereche de ciorapi uscaţi şi de lână şi cu paltonul meu în mine. Fugi de aici, tâlharule, ce mai stai.

 Mi-am prins din zbor bocancii şi toate celelalte şi am alergat după colţ, cât mai departe de ochii lor, unde m-am încălţat şi m-am îmbrăcat în mare fugă. Uşa de la scară s-a deschis şi eu m-am pitit după o maşină înzăpezită. Afară a ieşit doamna Elena care striga panicată:

-Hoţul! Am fost prădaţi. L-am prins când era gata să-mi fure bijuteriile. Nu putea să fugă prea departe. E undeva pe aici! Prindeţi hoţul!!!

Pe stradă a trecut mașina de deszăpezire și a astupat vocea doamnei Elena. De după maşina unde stăteam ascuns, am văzut ieşind oameni în curte, alertaţi de strigătele doamnei Elena. A ieşit şi domnul cu pălărie maro. Mi-a venit să strănut și am făcut eforturi supraomenești să nu o fac, dar nuam putut prea mult timp să-mi înăbuș strănutul și –hapciu, hapciu, hapciu- am strănutat. Elena Gheorghevna a strigat.

-Tâlharul strănută!

-Mi se pare că l-am auzit strănutând după maşina aia, a exclamat bărbatul cu pălărie maro şi a arătat în direcţia opusă unde mă ascundeam eu şi a alergat încolo şi toţi s-au luat după el. Văzând asta, m-am ridicat fulgerător de după maşina unde stăteam dosit şi m-am furişat rapid în scara de unde ei toţi au ieşit şi am urcat într-un suflet scările, unde Camelia mă aştepta la etajul patru cu uşa deschisă şi în timp ce eu intram în apartamentul ei, cei de afară continuau să alerge prin curte şi să strige- prindeţi hoţul- şi acum erau de trei ori mai mulţi şi foarte furioşi.

 

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare
Ai depistat o eroare în text?  Selecteaz-o  și apasă combinația de taste CTRL + ENTER

Ultimele știri