19 January, 2017

Andrei Koncealovski: cu cât mai mult va fi Putin, cu atât va fi mai bine

Andrei Koncealovski: cu cât mai mult va fi Putin, cu atât va fi mai bine
FOTO: Russky London
La Veneţia – unde Koncealovski a primit în 1962 premiul mare la festivalul de filme pentru tineret –, după 54 de ani i-a fost înmânat Leul de Argint pentru regia peliculei „Raiul”. Aceasta peliculă – în alb-negru, acută, literară, foarte inteligentă, care nu se înscrie nicidecum în mainstream-ul european – mi se pare cel de-al doilea mare succes al său (după Nopţie albe ale poştaşului Treapiţîn). Acum el începe să turneze pelicula despre Michelangelo, denumită convenţional Păcatul: castingul începe la iarnă. Am citit scenariul, nu pot divulga nimic, dar trebuie să spun că dacă filmul se va dovedi la înălţimea romanului cinematografic, acesta va a treia capodoperă, succesiv, complet diferită de cele precedente. E adevărat, acelaşi Koncealovski a spus că dacă proiectul va putea fi întruchipat în proporţie de 20 la sută, va fi un mare noroc, căci norma e de 5.

— Prima reacţie a majorităţii spectatorilor la „Raiul” este nedumerirea.

Mi se pare că a-ţi explica cinematografia e o formă de masturbare intelectuală. Când m-a îndepărtat puţin de peliculă şi am privit-o detaşat, spre propria mirare, am văzut acolo mai multă literatură decât cinematografie. Asta, nu ştiu de ce, mi l-a amintit pe Thomas Mann. Dar nu mi-am pus o asemenea sarcină.

— Anume el.

Eu am ajuns la concluzia că, orice ar formula regizorul înainte de a se apuca de filmări, totuna rezultă că „nu-i despre asta”. Desigur, e necesară o anume energie pentru a merge la scop, energie pe care Tolstoi nu numea „energia rătăcirii”. Dacă spectatorul încearcă nedumerire, dacă gestul din final al eroinei nu are o explicaţie, nu are sens, ca regizor, să te pui în poară cu el. Lasă-i pe spectatori să discute.

— Pe mine m-a speriat mai tare acolo episodul când ea îl sărută pe neamţ, lunecă pe genunci şi strigă: da, dvs., probabil, aveţi dreptul la toate astea, voi sunteţi o mare naţiune...

Ce să-i faci, v-a speriat, e bun speriat. Chiar şi atunci când omul face un lucru neaşteptat, în fundal se ascunde o legătură cauzală. Comportamentul eroinei are sens: ei i-a fost dăruită viaţa. Şi ofiţerul german e un caracter destul de complex, care nu trebuie să trezească repulsie. Mai mult decât atât, el poate fi chiar simpatic prin neprecupeţira cu care slujeşte ideii, dar ideea însăşi, căreia el îi serveşte, îl face o figură tragică în orbirea sa. Nu e de mirare că ea, la un moment dat, a văzut în el un supraom.

— Când, în ultimul timp, nu-mi vine să fac ceva (în genere, am devenit foarte leneş, am puţine motivări), îmi dau bice cu o frază din film: răul vine de unul singur, binele cere eforturi.

Acesta e un lucru destul de evident. Pentru mine, totuşi, principalul a fost să arăt caracterul seducător al răului. Dacă răul nu ar fi seducător, oamenii ar fi putut să evite suferinţele enorme pe care şi le pricinuiesc unii altora. Şi majoritatea nelegiuirilor în Noua Vreme sunt făcute în numele valorilor eterne: democraţie, echitate, drepturile omului şi, uneori, al gunoiului ideologic. Mie mi-a fost destul de greu să mă apuc de filmul despre Holocaust. Aceasta e o temă atât de rutinată şi banalizată de un mare număr de pelicule absolut diferite, încât secvenţele cu iudei rămaşi piele şi os în pijamale dungate arată acum, pentru mine, ca opera lui Verdi „Naboucco”.

— Cum a fost receptată?

A fost o ovaţie de 15 minute, noi încercam să străbatem spre ieşire, dar nu ni se dădea drumul. În genere, pentru mine cele mai fericite momente la Bienala de la Veneţia nu sunt acestea, ci altele: să rătăceşti pe cheiurile insulei veneţiene Giudecca – ghettou evreiesc odinioară – şi să priveşti apusul. Mergi pe splaiul larg şi aproape fără de oameni şi te pătrunde un sentiment de aşteptare, de speranţă şi încântare că filmul tău va fi prezentat în câteva zile.

— Dar cum staţi cu perspectivele Oscar?

Habar n-am. Nu mă gândesc la asta. Mai exact, mă străduiesc să nu mă gândesc, fiindcă mereu mi se reaminteşte.

— Bine, seducţia acelui fascism încă o înţeleg. Dar ce ispite au crîmnaşiştii [derivat de la „Crîm – naş” – Crimeea e a noastră – nota red.] noştri? Că ei înţeleg totul.

Limba ta şi cuvintele pe care le foloseşti denotă că înţelegi limpede tabloul lumii. Tu ştii ce este bine şi ce e rău. Şi e prea puţin probabil că te gândeşti la faptul că eşti prizonierul propriei concepţii. Îndrăznesc să presupun că te afli în puşcăria acestei concepţii. Pe când totul pe lume devine, concomitent, şi mai rău, şi mai bine. „Mai rău” e întotdeauna mai evident, căci răul se anunţă mereu zgomotos. Mie mi se pare că sperietorile şi vorbele despre fascism în Rusia nu sunt altceva decât nişte piese de vestimentaţie, gata de purtat, un soi de „Pret-a-porter”. Prea puţini îşi dau seama că cultura rusă este o imensă lespede arhaică, care zace în toată Eurasia şi îşi are originea nici măcar în slavism, ci în panslavism, spre antichitatea păgână. Ca moştenire de la Bizanţ, ne-a revenit ortodoxia, dar nu ne-am ales nici cu scolastica iudaică, nici cu filosofia greacă, nici cu dreptul roman. Şi în asta constă atât neajunsul, cât şi avantajul nostru. Şi această lespede tectonică n-a putut fi urnită încă de nimeni. Şi ea va structura orice putere potrivit cu reprezentarea sa: cum trebuie să fie.

— Fiţi de acord, această lespede începe acum să se erodeze...

Cu ce trebuie să cad eu de acord? Cu lucrurile în care crezi? Cu nădejdile tale, pe care tu le dai drept realitate? Înţelepciunea lui Putin rezidă tocmai în faptul că el percepe aceste unde gravitaţionale, spre deosebire de alţi politicieni, pe care poporul nu-i are la inimă. Putin se sprijină de această lespede tectonică, în asta constă puterea lui, de ce ar trebui să corespundă aşteptărilor „prietenilor” noştri? El este liderul de care avem nevoie, anume din această cauză Rusia are în secolul XXI cele mai bune şanse. Şi când „Ministerul Adevărului” al lumii occidentale generice se revoltă că Putin „vrea să schimbe actuala ordine mondială”, el trece, cu modestie, sub tăcere faptul că astăzi ordinea mondială e cea care corespunde intereselor Americii. Eu trebuie să constat, spre regretul meu, că această ordine mondială se apropie de sfârşitul său şi niciun fel de reţete de salvare a lumii anglo-saxone nu mai funcţionează. Îţi aduci aminte, în filmul „Garajul”, eroul lui Gaft spune: „A trăda la timp înseamnă a nu trăda, ci a prevedea!”. Englezii sunt maeştri ai previziunii! Regina Britaniei face knickschen [reverenţă – nota red.] în faţa unui comunist chinez, îl urcă în caretă de aur: te-ai gândit să apuci una ca asta? Ei, bine, să revenim la criza ordinii mondiale anglo-saxone. Putin îi lasă foarte limpede de înţeles că dolarul nu trebuie să dirijeze economia mondială. Toţi cei care s-au încumetat până la el să facă una ca asta au fost nimiciţi fizic. Kennedy, Saddam Hussein, Gaddafi ... Lui De Gaulle i-a mers: el a murit de moartea lui. Astăzi nimeni nu se încumetă să facă aşa ceva, dar Putin a făcut.

— Ştiţi, Andrei Sergheevici... Iată, să auzi de la Dvs. cuvântul anglosacşi – până aici eu, într-adevăr, nu m-am gândit să trăiesc. Mai departe, probabil, va fi geopolitica.

În cuvântul anglosacşi nu există un sens negativ. Ei au fost mereu cei mai avansaţi ideologi ai expansiunii imperiale. Încă influentul astrolog de curte (matematician, astronom, geograf şi agent secret), John Dee, la finele veacului al XVI-lea, în scrisorile către Elizaveta I, îi insufla reprezentări despre predestinarea mondială specială a Lumii Noi. El a fost atras în politica externă secretă a reginei şi a fost la începuturile luptei cu Rusia. Apropo, John Dee îşi semna notele sale secrete către regină cu pseudonimul „007”. Anglia s-a temut întotdeauna de concurenţa cu Rusia. Ea a ciocnit mereu Rusia cu alte state. Acum un secol şi jumătate, premierul ebnglez, lordul Palmerston, a recunoscut: „Cât e de greu să trăieşti, când nimeni nu luptă cu Rusia”. Aici nu mai ai ce să adaugi! Încercând să slăbească Rusia, britanicii au luptat întodeauna cu succes împotriva noastră cu mâini străine – franceze, nemţeşti, turce. Mi se pare că agitaţia şi propaganda revoluţionară a lui Maiakovski din anii 20 se potriveşte pe deplin cu realitatea. Există capitalul mondial, „trei grăsani”, despre Oleşa a ghicit totul în mod genial: aşa şi arată capitalismul mondial. Desigur, şi Rockefeller, şi Soros îşi imaginează CLAR cum trebuie construită lumea. Dar, fii de acord, a lua în considere părerea lor ar fi o greşeală , Gaidar şi Ciubais deja au încercat asta... Acum şi la „grăsani” urmează păruieli. De exemplu, clanul european Rothschild concurează nu pe viaţă, ci pe moarte cu Rockefellerii americani. Dacă bănuieşti că de la vorbele mele vin un iz de vatnik [termen ironic, însemnând pufoaica purtată de trupele sovietice în cel de-Al Doilea Război Mondial şi sugerând nostalgia după vremurile sovietice – nota red.], nu sunt împotrivă. Consideră că sunt un vatnik.

— Dar Rusia nu se dezvoltă, putrezeşte, despre ce şanse măreţe vorbiţi?!

Acesta e punctul tău de vedere – unul dintre nesfârşitele puncte de vedere ale altor oameni care gândesc, care sunt convinşi că felul în care înţeleg ei problema reflectă adevărul. Nu găsesc productiv să polemizez cu tine. Totuşi, pot observa că o această LIMPIDITATE categorică nu e cea mai bună poziţie pentru a te apropia măcar câtuşi de puţin de înţelegerea adevărului. Tentativa prudentă de evaluare este proprie înţelepciunii orientale. Europenitatea fără de apel de astăzi este în bună măsură rezultatul abundenţei de informaţie accesibilă imediat în internet, unde adevărurile banale sunt amestecate cu relevaţiile geniale şi se pierd în oceanul gunoiului deplin. Abundenţa de informaţie a condus la banalizarea tuturor noţiunilor şi la descaralizarea valorilor mondiale şi „LIMPIDITATEA DEPLINĂ”. O asemenea limpiditate poate fi extrem de periculoasă şi distructivă.

Acum încearcă să tăgăduieşti câteva fapte: Rusia, sub Putin, a devenit unul dintre centrele de politică globală. Nicio decizie serioasă în lume nu poate fi luată fără participarea Rusiei. Asta se referă la atât la deciziile politice (de exemplu, cu privire la încercările de revizuire a rezultatelor celui de-Al Doilea Război Mondial), cât şi economice (preţurile mondiale la petrol, gaze ş. a.). Pe când tu susţii că Rusia putrezeşte... E altceva că criza sistemului politic mondial, precum şi neverosimila avalanşă de minciună şi murdărie, ce vine de la Ministerul occidental al Adevărului, laolaltă cu tot soiul de sancţiuni, constrâng Rusia să-şi strângă picioarele şi escaladeze gropile şi denivelările, precum şi să ia măsuri adecvate pentru păstrarea statalităţii sale. Da, a început să adie a gerişor, dar „degerăturile” – cum spunea, se pare, Pobedonosţev – e cea mai bună stare pentru Statul Rus... Ca să, aşa-zicând, să nu se strice...

Altfel, cred, ţara noastră rar când a fost într-o stare mai bună...

Nu mă pot abţine, aici am marcată o replică a cuiva din mediul „intellikonilor”:

„... Noi ne-am îmbuibat, domnilor. Noi halim prea mult şi prea gustos, noi le obţinem mult prea uşor pe toate. Noi nu preţuim boarfele din colecţia trecută, utând cum bunicile noastre cârpeau ciorapii. Noi scâncim că ne este rău, în automobile confortabile cu condişin [aer condiţionat – nota red.]. Noi, în genere, scâncim mereu. Mereu ni se pare puţin, nimic nu ne miră. Ca să fii fericit, nu trebuie să-ţi refuzi nimic. Nu în zadar în orice religie există postul. Cu cât omul e mai flămând, cu atât mai gustoasă e mâncarea. Cu cât omul e mai ghiftuit, cu atât mâncarea pare mai proastă, iar sufletul mai nefericit... Pe noi, nu ştiu de ce, ne-au educat în felul acesta: că toţi ne sunt datori. Noi nu făceam 5 kilometri până la şcoală, înfigându-ne dinţii în grantul ştiinţei. Noi nu-i ajutam pe părinţi în câmp – noi am fost întodeauna asiguraţi cu un mic dejun fierbinte. Mulţi dintre noi nu vor copii. De ce să-i porţi cuiva de grijă?...” ş.a.m.d. Desigru, acesta este încă unul dintre punctele de vedere... Totuşi, merită recunoscut că temerile şi frica ţărilor occidentale sunt destul de întemeiate... Întinderi imense, resurse de neîndurat, popor extrem de talentat, moralitate înaltă, ce s-a păstrat din secolul al XIX-lea – Rusia, într-adevăr, are tot spre a deveni un stat-hegemon.

— Nimeni nu primeşte de la ei nimic.

Mie, desigur, îmi este foarte simpatică tendinţa ta sinceră spre împărţirea echitabilă a bunurilor, care îmi aminteşte de primele lozinci ale bolşevicilor şi care i-au căzut atât de dragi la inimă ţăranului arhaic. Dar nimic nu se întâmplă pe lume fără cauze şi urmări.

Mentalitatea rusească este infinit de nepretenţioasă şi lipsită de instinctul burghez de înavuţire. Una dinrre marile probleme ale Puterii noastre eu o văd în faptul că apelul la a fi întreprinzător nu naşte în sufletul rus dorinţa imediată pentru activitate burgheză furtunoasă şi îmbogăţire.

Mentalitatea de ţăran, care străbate societatea noastră şi ai cărei purtători suntem şi noi amândoi (da, da, nu te încreţi!), cere din partea statului doar un lucru: să fie lăsată în pace şi să n-o încurce să existe. O parte solidă a populaţiei noastre se va simţit foarte confortabil; dacă li se va adăuga câte cinci mii pe an, ei vor fi mulţumiţi.

Şi, pe urmă, nu trebuie uitat: Rusia e cea mai delicioasă bucăţică pentru nesăţioasa lupoaică mondială a lui Dante [aluzie la Comedia divină, de Dante Alighieri – nota red], căci, având un pământ atât de bogat, la noi e cea mai mică densitate a populaţiei. China nu are resurse naturale şi la un kilometru pătrat acolo revin 145 de oameni, iar la noi, mai la est de Ural – câte doi. Un raport optim dintre rezerve uriaşe, teritoriu imens şi aproape că nu există lume. În acest sens, semănăm doar cu Brazilia. Şi anume noi suntem cele două ţări principale ale acestui veac. Din Europa în genere nu a mai rămas nimic, ea a fost răspusă de internet, de pastişa molcuţă a democraţiei, de corectitudinea politică. Iar Rusia rămâne neschimbată şi îi va digera pe toţi. Filozoful Andrei Ahiezer, uitat pe nedrept, a pipăit algoritmul pendulului rusesc de la arhaicitate la încercarea de modernizare şi retur, în prăpastia htonică. El a ajuns la concluzia că, lipsind în cultura rusă veriga „gri”, dintre alb şi negru, dintre „de-al nostru” şi „nu-i de-al nostru”, Rusia va alege întotdeauna arhaizarea, întotdeauna va efectua un recul – criza, reformele răscoapte, iminenţa crizei. Şi aşa până când nu va apărea necesitatea nemiloasă de a instala cu forţa între două extremităţi pe cea de-a treia, un spaţiu axilogic, în fapt, care va neutraliza tendinţa ruşilor către extreme: „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.

— Dar Ahiezer se îngrozea de această situaţie, iar dvs. o admiraţi...

În primul rând, de unde ai luat tu că se îngrozea? Un savant nu se poate îngrozi, acesta e apanajul visătorilor şi al acelor oameni căror le este LIMPEDE cum trebuie să se constituie realitatea. Fiindcă ceea ce a descris Ahiezer nu e, în sine, nici rău şi nici bine...

Eu sunt entuziasmat nu de sensul analizei sale, eu îi admir profunzimea care ne ajută să înţelegem Rusia şi să explicăm legităţile dezvoltării sale. Încă un învăţat – Vladimir Buldakov – a dezvoltat foarte interesant gândul lui Ahiezer despre placa tectonică a arhaicităţii, pe care stă cultura rusă şi, prin urmare, statul. Buldakov observă, nu fără ironie, că intelectualităţii îi este inaccesibilă înţelegerea faptului iraţional că poporul rus creează în societatea sa autoritatea conform cu reprezentarea sa despre autoritate, iar nu ca urmare a victoriei cutărui sau cutărui partid la alegeri. Pentru mine, asta a fost o mare uşurare – să înţeleg iminenţa apariţiei verticaiei de stat.

Ei, bine, în anii ’90 Occidentul se afla în euforie de la senzaţia că Rusia a slăbit şi nu mai prezintă niciun pericol pentru acapararea ei deplină şi uite că aici, tam-nesam, a ieşit omul acesta scund şi a spus: „Destul, eu n-o să vă dau Rusia!”.

Poate că nici n-a spus el, ci prin intermediul său a vorbit istoria, Providenţa! El, pur şi simplu, are un auz bun, el a auzit şoapta istoriei, iată totul.

— El va guverna, se vede, până la capătul vieţii?

Eu simt o amărăciune în lamentările tale! Dar tu ai o alternativă? Cu cât mai mult va guverna, cu atât e mai bine pentru Rusia. Rusia, acum, este singura, cu excepţia Chinei, care le poate încurca celor „trei grăsani” să bage planeta în mormânt. Aşa că ei nu ne vor lăsa în pace.

— Spuneţi-mi, dar în Crimeea era obligatoriu să intrăm?

De ce îmi pui aceste ridicole întrebări de verificare, pentru a pricepe dacă sunt „de-al nostru” sau un „străin”? Pur şi simpu, un fap: în şaptesprezece expiră contractul cu Ucraina privind amplasarea fotei noastre la Sevastopol şi ucrainenii deja s-au înţeles cu americanii în privinţa unei bazei militare cu NATO. Aşa că în Crimeea ar fi fost o bază americană cu toate consecinţele ce derivă din asta. Tu poţi să-ţi închipui una ca asta: Crimeea americană?!

— Nici nu încerc să vă contrazic, deoarece cu conspirologia nu polemizezi.

Bătrâne, dar lucrul ăsta e atât de evident! Tu, desigur, aştepţi zguduiri mari, căci tu eşti gras ca Hitchcock şi, respectiv, îndrăgeşti thrillere-le...

— Eu nu sunt foarte gras.

Tu eşti gras.

— Şi Fellini era gras.

Dar nu aşa ca tine. Eu l-am văzut de câteva ori. El era cam îndesat, doar atât. Prin şaptezeci m-am pomenit la Roma şi i-am chemat pe toţi idolii mei să privească „Dvoreanskoe gnezdo” [„Cuibul de aristocraţi” – nota red.]: Fellini, Antionioni, Lollobrigita, Cardinale... Ei au venit cu toţii. De ce, nu-mi dau seama nici până acum. Probabil au fost şocaţi de tupeul meu. Fellini a luat loc în primul rând şi, după zece minute, a plecat şi mai mult nu l-am mai văzut. El, pe cât se pare, nu putea să se afle în aceeaşi încăpere cu Antonioni.

— Oricum Antonioni e mai rău. Şi Pasolini e mai rău. Deşi ei au fost jigăriţi cu totul.

Antonioni avea o mai degrabă o înfăţişare profesorală, da. Pasolini în genere, după mine, nu e atât un regizor, cât un poet care turna filme. Dar o făcea cu talent, cel puţin „Evangheia după Maftei” a fost o revelaţie.

— Acolo e o sursă literară puternică.

Mulţi s-au apucat de această sursă, dar aşa a filmat numai el. Epitetele „bun”, „rău” sunt, după părerea mea, inaplicabile creaţiei lui Antonioni. El a creat o lume. Până la el erau filmate subiecte, iar el a început să turneze filme despre lumea sa. Subiectul a dispărut în „Aventura”: a dispărut o femeie, aşa şi nu a mai fost găsită, filmul s-a dovedit despre lumea sa. Unora, pelicula li se pare plictisitoare, da, dar Antonioni încearcă să fixeze trecerea timpului şi aceasta e o abordare absolut inedită în cinematografie. Şi când, în pelicula sa „Noaptea”, istoria se desfăşoară extrem de sec, iar noi nu putem înţelege unde ne conduce autorul şi, brusc, în final aceste lacrimi ale lui Jeanne Moreau... Şi tu însuţi plângi în hohote, căci ţi s-a îngăduit să plângi... În genere, lumea lui e fără lacrimi. Şi fiecare explozie a emoţiei în interiorul ei te rupe, într-adevăr, în bucăţi!

— Să revenim la viitoarea dvs. lucrare. Cine îl va juca la dvs. pe Michelangelo?

Mă gândesc să merg pe urmele lui Vittorio De Sica: să caut actori în stradă, printre neprofesionişti. În Italia toţi sunt actori – ei aşa trăiesc, jucând! Pe urmă, am vrut să găsesc chipuri care parcă ar fi coborât din tablourile Renaşterii. Cu actori obişnuiţi un asemenea lucru este imposibil

— Mi s-a părut că acest scenariu e într-o măsură uraşă reflecţia dvs. pe tema „Rubliov”.

Ai dreptate. Eu am descoperit că „Rubliov” stă până în prezent în mine. Prin urmare, s-a întipărit undeva în subconştient. Cum-necum, noi am citit timp de opt luni literatura Vechii Rusii, pe urmă tot atâta am scris un scenariu imens – de 250 de pagini, din care Tarkovski a filmat, în prima lună, şase pagini. Şi au rezultat trei ore de material. Uite atunci m-a chemat la filmări: ca să reduc. Şi eu am început să tai în carne vie bucăţi uriaşe şi a ieşit – destul de întâmplător – iată această formă a filmului discret în nuvele. Dar „Rubliov” era o peliculă despre un monah care crea artă sacrală. Michelangelo este o figură ce se eliberează de dictatul bisericii, el poate şi a vrut să atingă sacralul, dar aceasta era deja o artă religioasă. O mare diferenţă.

— „Rubliov” – cum din toate acestea a ieşit „Troiţa”...

Păi, da, iar „Michelangelo” – despre cum mâinile geniului eliberează din marmoră prizonierii întemniţaţi acolo. Inclusiv, personalitatea sa tragică, insuportabilă, demenţial de atrăgătoare pentru mine. El a fost nevoit să comunice cu puternicii lumii acesteia şi suferea foarte mult din această cauză. Era fericit, se pare, doar când alegea marmora pentru lucru, când examina blocul şi potrivea cine se ascunde în ea. Şi putea vorbi cu plăcere doar cu aceşti cioplitori de piatră – locuitorii din munţii Apuan, care îi dispreţuiau pe locuitorii de câmpie. Apropo, anume acolo au fost principalele focare de partizani de rezidenţă împotriva fasciştilor – fiindcă ei cunoşteau potecile de munte şi ei, vânătorii, aveau arme. Iată pe aceşti munteni vreau să-i filmez. Şi această carieră de marmoră, strălucind de la firimitura albă de marmoră.

— Dvs. montaţi mult în teatru: acest lucru diferă mult de regia de film?

Mult. Eu ştiu câţiva regizori care îmbinau reuşit cinematografia şi teatrul: Bergman, Patrice Chéreau (acesta monta şi operă!). E ca şi cum ai compara opera cu baletul.

— Şi una, şi cealaltă folosesc muzica.

Dar opera poate fi ascultată şi de un orb, iar baletul poate fi privit şi de un mut! Se accentuează chestii absolut diferite şi cinematograful se deosebeşte de teatru, aş spune, prin caracterul diferit al conostrângerii. În cinematografie, îl obligi pe spectator să privească prim-planul, îl apropii pe cât cu putinţă mai mult şi este important, după cum spune Bresson,  nu ceea ce arăţi, ci chestiile pe care le ocultezi. În film, actorul iese din imagine şi continuă să trăiască. Şi nimic nu i se poate întâmpla. Iar în teatru el iese în culise. În film eşti nevoit să urmăreşti numai ceea ce este se află în cadru, iar în teatru, pe scenă, pot fi zece oameni şi trebuie să găseşti un mod de a-i accentua pe cei care îţi sunt importanţi.

— De ce montaţi tot timpul Cehov?

Fiindcă toate acestea sunt capodopere. El nu are o piesă, cea mai bună, toate sunt minunate. Cehov e un fel de salam: orice scenă ai lua, indiferent din ce piesă – toate sunt impresionante!

— Ştiţi, odată v-am întrebat: de ce aţi avut atât de frecvent aventuri cu actriţe? Iar dvs. aţi spus: aceasta e o parte normală a muncii regizorului cu actriţa, unele nu înţeleg altfel.

Nu ţin minte.

— Eu ţin minte. Dar iată, acum, acest scandal legat de această şcoală, să nu dăm nume...

Am citit, da.

— Uneori se scrie că eleva (nu e vorba, desigur, despre sex) trebuie să fie îndrăgostită de profesor, pentru a înţelege mai bine. Cum comentaţi?

O, nu. Nu pot fi de acord. În primul rând, în şcoală, idealul de profesor e obiect de admiraţie. În rândul al doilea, elevul depinde de profesor la propriu. Şi a exploata această dependenţă e pur şi simplu o ticăloşie.

— Dar şi actriţa depinde.

Şi actriţa îşi primeşte adesea rolul prin pat. Îndată cum începe sexul din poziţii inegalel – el, regizor, ea, actriţă, el, şef, ea, secretară – intervine jocul: tu, mie, eu, ţie. Numeşte asta relaţii comerciale.

— Dar acestea sunt relaţii cu puterea... Apropo, ce s-a ales din soarta lui Treapiţîn? S-a alcoolizat?

El nu mai bea demult: s-a făcut deputat!

— Mai bine s-ar fi alcoolizat.

Asta ţie, la Moscova, îţi pare aşa. Dar acolo e o mare ispravă. Şi el este destoinic.

sursa: Sobesednik

Ai depistat o eroare în text?  Selecteaz-o  și apasă combinația de taste CTRL + ENTER